Constituirea statului român modern

Unirea Principatelor s-a realizat în contextul redeschiderii problemei orientale prin Războiul Crimeii din 1853-1856, încheiat cu înfrângerea Rusiei. În timpul Congresului de pace de la Paris din 1856 problema românească devine o chestiune europeană. S-a decis, printre altele, consultarea românilor în problema unirii, înlocuirea protectoratului rusesc cu garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri, menținerea suzeranității otomane. Rusia retrocedează Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).

Astfel, în anul 1857 au avut loc adunările ad-hoc din care au făcut parte pentru prima dată și țăranii. Prin rezoluțiile adoptate au cerut unirea Moldovei cu Țara Românească într-un stat numit România, aducerea unui prinț străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, autonomie și neutralitate.

Prin Convenția de la Paris din 1858 Marile Puteri au oferit însă o unire parțială: statul format să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, să fie aleși doi domni, câte unul pentru fiecare principat, să fie guverne și adunări separate, iar ca instituții comune Înalta Curte de Casație și Justiție și Comisia Centrală, cu sediul la Focșani. De asemenea, se menținea suzeranitatea otomană și garanția colectivă a Marilor Puteri. Convenția nu preciza ca cei doi domni aleși să fie persoane diferite, astfel românii au ales același domn, pe Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie în Țara Românească, punând Marile Puteri în fața faptului împlinit prin dubla alegere a lui Cuza.

Recunoașterea dublei alegeri și a unirii s-a realizat prin acțiuni în marile capitale europene. Astfel, în toamna anului 1859 la Conferința Marilor Puteri de la Paris este recunoscută dubla alegere a lui Cuza, iar în decembrie 1861 prin Conferința de la Constantinopol se obține recunoașterea unirii depline doar pe timpul domniei lui Cuza.

Astfel, prin Unirea Principatelor (Moldova și Țara Românească) în 1859 se formează statul român modern.