Eseu despre stat şi politică în spaţiul românesc în secolele al XIX-lea – al XX-lea – Bacalaureat 2014
Subiectul al III-lea – sesiunea specială – Bacalaureat 2014
Elaborarea, în aproximativ două pagini, a unui eseu despre stat şi politică în spaţiul românesc în secolele al XIX-lea – al XX-lea, cu respectarea unor cerinţe.
Introducere (un exemplu):
Statul român modern, la început un ideal aşternut în proiecte politice, a devenit o realitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi s-a desăvârşit în perioada interbelică, ca la finele celui de-al Doilea Război Mondial să înregistreze un regres, luând calea totalitarismului.
Cuprins:
– menţionarea a două proiecte politice referitoare la statul român modern elaborate în secolul al XIX-lea:
Printre proiectele politice referitoare la statul român modern elaborate în secolul al XIX-lea sunt proiectul Unirii Principatelor, proiectul monarhiei constituţionale, proiectul independenţei de stat, proiectul partidelor politice sau proiectul modernizării instituţiilor statului.
Elemente de legătură:
De la nişte idealuri manifestate de generaţia paşoptistă, aceste proiecte au devenit treptat realitate, ajutate şi de contextul favorabil.
În urma Unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească, prin dubla alegere a lui Cuza la 24 ianuarie 1859, statul român modern a început să prindă contur. Consolidarea unirii şi modernizarea statului s-a realizat prin politica de reforme a domnului. În plan intern a unificat instituţiile şi serviciile publice, a luat măsuri precum secularizarea averilor mănăstireşti, elaborarea legii instrucţiunii prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit, adoptarea Codului Penal şi a Codului Civil în 1864 şi altele. Problema reformei agrare şi opoziţia conservatorilor faţă de ea a determinat dizolvarea legislativului prin lovitura de stat din 2 mai 1864. În urma unui plebiscit a fost adoptată noua lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care legitima regimul autoritar al lui Cuza. Prin urmare creşteau atribuţiile domnului, care împreună cu prim-ministrul Mihail Kogălnceanu a reuşit să adopte legea rurală din 1864 ce ducea la împroprietărirea ţăranilor. Regimul său autoritar şi amestecul camarilei domneşti în decizii au produs nemulţumiri. Liberalii radicali erau nemulţumiţi de reforme, considerându-le insuficiente, iar conservatorii erau nemulţumiţi de realizarea lor, în timp ce alţii erau nemulţumiţi pentru că nu au fost cooptaţi la guvernare. Prin urmare a luat fiinţă “monstruoasa coaliţie” care a dus la înlăturarea lui Cuza la 10/11 februarie 1866.
Politica de modernizare a statului a continuat şi după abdicarea lui Cuza şi venirea principelui Carol I, acum fiind realizate alte proiecte politice importante precum monarhia constituţională sau independenţa de stat. O măsură esenţială în plan intern a fost adoptarea constituţiei.
– precizarea unei cauze a adoptării constituţiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi menţionarea a două trăsături ale acestei constituţii:
În 1866 a fost adoptată prima Constituţie internă a României. Printre cauzele adoptării ei putem menţiona urcarea lui Carol I pe tronul României, după abdicarea lui Cuza, dorinţa de a introduce monarhia constituţională, necesitatea adoptării unei legi fundamentale interne (făcută de români, nu impusă de Marile Puteri) care să modernizeze instituţiile statului român şi să contribuie la consolidarea ţării.
Printre trăsăturile acestei constituţii putem menţiona: era prima constituţie internă a României, elaborată după modelul belgian, era una dintre cele mai moderne constituţii de la acea vreme deoarece prevedea principiul separării puterilor în stat, drepturi şi libertăţi, principiul suveranităţii naţionale, responsabilitatea miniştrilor, guvernare reprezentativă şi responsabilă.
Elemente de legătură:
Puterea executivă era exercitată de un Parlament bicameral, cea executivă de domn (rege din 1881) şi cea judecătorească de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Votul era cenzitar. Documentul garanta o serie de drepturi şi libertăţi, proprietatea fiind sacră şi inviolabilă. Prevedea în mod oficial denumirea statului de România. Constituţia a contribuit la modernizarea instituţiilor statului şi a afirmat dorinţa de independenţă a României. Constituţia a suferit modificări în timp datorită obţinerii independenţei de stat în 1878, dar şi a proclamării regatului în 1881.
Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a realizat şi proiectul partidelor politice prin înfiinţarea Partidului Liberal şi a Partidului Conservator, astfel asigurându-se alternarea la guvernare şi existenţa unei vieţi politice moderne.
Datorită obţinerii independenţei de stat în 1878 şi proclamării regatului în 1881 prestigiul internaţional al României a crescut şi poziţia ei în relaţiile internaţionale s-a consolidat.
Îndeplinirea obiectivelor naţionale a culminat cu Marea Unire din 1918, realizată pe fondul participării României la Primul Război Mondial alături de Antanta. Datorită formării statului naţional unitar, a realizării reformei agrare şi a introducerii votului universal era necesară modificarea Constituţiei din 1866.
– prezentarea unei caracteristici a unei constituţii adoptate în România Mare:
O lege fundamentală adoptată în România Mare este Constituţia din 1923. A fost o constituţie liberală, cea mai modernă din Europa la acea vreme, care a asigurat funcţionarea democraţiei în România interbelică deoarece prevedea introducerea votului universal, pentru bărbaţii de peste 21 de ani, prevedea separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluralism politic.
Elemente de legătură:
În perioada interbelică numărul partidelor politice a crescut, dar şi numărul alegătorilor. Organizarea alegerilor libere era umbrită de lipsa de experienţă a electoratului, dar şi de folosirea demagogiei.
Criza democraţiei interbelice s-a acutizat pe fondul instabilităţii politice şi a crizei economice. De scandalul dintre partidele politice a profitat Carol al II-lea care a instaurat un regim autoritar legiferat prin Constiuţia din 1938.
Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi apoi instaurarea regimului totalitar a afectat în mod negativ statul român şi politica acestuia, în perioada postbelică devenind un satelit al U.R.S.S.-ului. Constituţiile comuniste din 1948, 1952 şi 1965, elaborate după modelul stalinist au pus bazele monopolului puterii deţinut de partidul unic. Eliminarea opoziţiei şi folosirea represiunii prin intermediul Securităţii şi a sistemului concentraţionar au fost practici politice folosite de comunişti. Alegerile nu erau libere, drepturile şi libertăţile erau îngrădite. Regimul comunist din România a cunoscut două perioade principale: stalinismul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu.
Revenirea la democraţie s-a realizat în urma revoluţiei din decembrie 1989 care a determinat căderea regimului Nicolae Ceauşescu.
– formularea unui punct de vedere referitor la rolul constituţiei în construcţia democraţiei postdecembriste din România, în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric:
Din punctul meu de vedere Constituţia din 1991 a avut un rol esenţial în construcţia democraţiei postdecembriste din România deoarece asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, organizarea de alegeri libere, pluralismul politic, separarea puterilor în stat. Constituţia prevede principii democratice care asigură existenţa statului de drept. Conform constituţiei România este o republică democratică. Elaborarea aceastei legi fundamentale a fost absolut necesară după căderea regimului comunist în decembrie 1989 pentru că numai aşa se putea pune bazele unei societăţi democratice şi a unui stat de drept.
Concluzie:
De-a lungul secolelor al XIX-lea – al XX-lea, spaţiul românesc a cunoscut în mod constant transformări, unele pozitive, altele negative, determinate de evoluţia regimurilor politice, de modificarea statutului politico-juridic sau a teritoriului.
Atenţie! Pe foaia de examen nu scrieţi cerinţele subliniate şi structura.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.