Rezolvarea subiectului de bacalaureat la Istorie, sesiunea iunie – iulie 2013 (Bacalaureat istorie 2013)
Indicaţii de rezolvare a subiectului de Istorie, sesiunea iunie – iulie 2013 (Bacalaureat istorie 2013)
Miercuri, 3 iulie, a avut loc examenul de bacalaureat la disciplina Istorie. Subiectul a fost accesibil, realizat după tiparul celor date în anii anteriori şi în concordanţă cu modelul publicat oficial.
Rezolvarea subiectului I (Bacalaureat istorie 2013):
1. Gheorghe Gheorghiu-Dej;
2. Secolul al XX-lea;
3. Din sursa A – Ungaria (acceptabil şi Budapesta); din sursa B – Cehoslovacia (acceptabil şi Praga);
4. sursa B;
5. se puteau menţiona oricare două informaţii aflate în relaţie de cauzalitate, una fiind cauza, cealaltă efectul. Un exemplu: cauza – deoarece „România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare [din1956]…”, efect – prin urmare „Satisfacţia sovietică faţă de rolul României în timpul lunilor octombrie şi noiembrie 1956 a fost în avantajul ţării, doi ani mai târziu, când Hruşciov a hotărât să retragă trupele sovietice”.
6. Printre practicile politice în perioada naţional-comunismului pot fi menţionate: cultul personalităţii liderului, poliţia secretă (Securitatea), represiunea politică, monopartidismul (partid unic).
Pentru simpla menţionare s-a acordat câte un punct pentru fiecare din cele două practici politice, iar pentru prezentarea lor câte două puncte pentru fiecare, în total fiind acordate şase puncte la această cerinţă.
7. Referitor la o caracteristică a disidenţei anticomuniste se putea menţiona că ea a cunoscut mai multe forme de manifestare, precum rezistenţa armată în munţi, activitatea emigraţiei, prin intermediul unor oameni de cultură, critica realizată prin articole de presă în străinătate sau la posturi de radio precum „Europa Liberă”, scrisori deschise, critica intelectualilor români faţă de încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, faţă de socialismul dinastic introdus de Ceauşescu, revolte. Disidenţa a avut loc şi în cadrul Partidului Comunist, de exemplu „Scrisoarea celor şase”.
1. Târgovişte;
2. „În 1459, Vlad a refuzat plata tributului…”
şi /sau „în iarna anului 1461-1462 a atacat şi nimicit garnizoanele otomane de pe ambele maluri ale Dunării, de la Zimnicea până la gurile fluviului.”
3. Ţara Românească, Vlad Ţepeş;
4. „limitarea forţei politice şi militare a marii boierimi, prin
crearea unei puternice armate şi prin sprijinirea negustorilor localnici.”
5. Se acordă patru puncte pentru punctul de vedere şi separat câte 3 puncte pentru fiecare din cele două informaţii selectate din text, care susţine punctul de vedere respectiv (în total 10 puncte).
Din punctul meu de vedere consecinţele declanşării expediţiei otomane din anul 1462 împotriva Ţării Româneşti nu au fost cele aşteptate de turci, care deşi erau net superiori ca număr, armament, organizare şi au reuşit să înainteze până la capitala de la Târgovişte, nu au obţinut nici o victorie împotriva lui Vlad Ţepeş şi în cele din urmă s-au retras la sudul Dunării. Datorită superiorităţii armatei otomane, condusă de însuşi Mahomed al II-lea Cuceritorul, Vlad Ţepeş „a aplicat tactica clasică a domnitorilor români: retragerea, pustiirea teritoriului care urma să fie străbătut de inamic şi lupta de hărţuială”. Astfel, atacul de noapte de la Târgovişte din 16 iunie 1462, condus de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane, a creat panică în rândul turcilor, prin urmare a slăbit forţele inamicului.
Deşi Mahomed al II-lea a ocupat capitala Târgovişte, abandonată de domnul Ţării Româneşti, acest lucru „nu a adus decizia politică şi militară aşteptată de sultan, astfel că în iunie a început retragerea armatei otomane, care sub loviturile forţelor româneşti a intrat în debandadă”.
6. Afirmaţia conform căreia diplomația promovată de un conducător politic din spațiul românesc se încadrează în relaţiile internaţionale din secolele al XIV-lea – al XVI-lea este adevărată, deoarece în această perioadă (şi nu numai) domnii români au participat activ la relaţiile internaţionale prin încheierea de tratate de alianţă cu statele vecine sau prin aderarea la alianţe antiotomane promovate de puterile creştine. Scopul era păstrarea independenţei şi a integrităţii teritoriale, prin urmare Ţările Române au alternat alianţele în funcţie de context. Ţările Române erau înconjurate de state mai puternice, precum Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, care au manifestat tendinţe expansioniste în detrimentul spaţiului românesc. Ţara Românească, aflată sub conducerea lui Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, a dus o amplă activitate diplomatică, încheind tratate cu Polonia şi Ungaria, în funcţie de politica promovată de acestea. Datorită politicii expansioniste ungare a încheiat o alianţă cu caracter antiungar cu Polonia, la Radom, în 1389, dar în contextul apariţiei pericolului otoman la Dunăre are loc o apropiere de Ungaria, interesată de lupta antiotomană. Prin urmare încheie tratatul de alianţă antiotomană cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, la 7 martie 1395, la Braşov. Acest tratat era primul tratat antiotoman din această parte a Europei şi prevedea, în principal, ajutorul reciproc împotriva turcilor, participarea la cruciada antiotomană. După moartea lui sultanului Baiazid Fulgerul, Mircea s-a amestecat în luptele interne pentru tronul Imperiului Otoman.
Subiectul III (indicaţii):
Formarea statului român modern şi evoluţia acestuia în secolul al XIX-lea
– menţionarea a două fapte istorice desfăşurate în secolul al XIX-lea, care au dus la formarea statului român;
Acestea puteau fi: revoluţia paşoptistă, Războiul Crimeii (1853-1856), Congresul de pace de la Paris din 1856, Adunările ad-hoc din 1857, Convenţia de la Paris din 1858 şi mai ales Unirea Principatelor în 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
– prezentarea unui fapt istoric, din politica internă, prin care s-a consolidat statul român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
Puteau fi prezentate oricare din reformele lui Cuza (agrară, justiţie, învăţământ etc.), dar mai ales Constituţia din 1866, adoptată după venirea lui Carol I.
-precizarea unei cauze a implicării României în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
Se putea menţiona obţinerea independenţei de stat a României.
-menţionarea a două acţiuni prin care România participă la „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
Atenţie este vorba de România în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, deci aici intrau doar acţiunile din perioada 1877-1878, referitoare la războiul de independenţă şi la tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin.
-formularea unui punct de vedere referitor la consecinţele acţiunilor întreprinse de România în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru evoluţia statului modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Exemplu: din punctul meu de vedere consecinţele acţiunilor întreprinse de România în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ale participării României la războiul de independenţă din 1877-1878 au fost benefice pentru evoluţia statului român modern, deoarece obţinerea independenţei de stat prin Tratatul de la Berlin din 1878 a asigurat ţării un nou statut juridic internaţional, de egalitate în raport cu celelalte state. România a devenit un stat de sine stătător, cu o politică externă proprie, fără vreo intervenţie străină. Încheia tratate, convenţii pe picior de egalitate cu celelalte state. Ţara noastră a evoluat, devenind un factor politic de stabilitate în zonă, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Proclamarea regatului în 1881 a contribuit, de asemenea, la creşterea prestigiului internaţional al României.