Statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea
Statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut o serie de transformări în plan intern şi în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional, determinate de evoluţia relaţiilor internaţionale. România a fost un factor politic activ în zonă, implicându-se în derularea evenimentelor internaţionale.
Despre România modernă putem vorbi începând cu înfăptuirea Unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859. Reformele realizate de Cuza au contribuit la consolidarea statului român pe plan intern şi extern.
Principala măsură de politică internă adoptată pentru consolidarea statului a fost elaborarea primei constituţii interne a României în anul 1866. Constituţia din 1866 a fost realizată ca urmare a venirii la tron a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în acelaşi an şi a fost publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 1866. Era inspirată de Constituţia belgiană din 1830 şi era una dintre cele mai moderne la acea vreme. Odată cu această constituţie România devenea monarhie constituţională ereditară (pe linie masculină), iar statul era indivizibil şi teritoriul inalienabil (nu putea fi înstrăinat).
Proclama ca principiu suveranitatea naţională (toate puterile emană de la naţiune), prin urmare Constituţia ignora suzeranitatea Porţii (Imperiul Otoman). La acea vreme dependenţa de Poartă se limita la plata tributului anual, iar obţinerea independenţei de stat era obiectivul principal al diplomaţiei româneşti.
Alte principii moderne prevăzute de Constituţie au fost: separarea puterilor în stat, guvernare reprezentativă (guvernarea se face în numele naţiunii de către reprezentanţii ei) şi responsabilă şi responsabilitate ministerială (miniştrii contrasemnau actele şi răspundeau în faţa Parlamentului). Puterea executivă era exercitată de domn/rege şi guvern, puterea legislativă de către Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi domn (dreptul de a propune, sancţiona, refuza legile; avea drept de veto), iar puterea judecătorească de către instanţele judecătoreşti (Tribunale, Curţi de Apel, Înalta Curte de Casaţie). Votul era cenzitar (în funcţie de avere).
Constituţia garanta drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum: libertatea persoanei, egalitatea în faţa legii, dreptul la întrunire, asociere, libertatea absolută a presei, proprietatea era sacră şi inviolabilă, dreptul la educaţie.
Această lege fundamentală a suferit modificări în anii următori, datorită obţinerii independenţei şi a proclamării regatului.
Obţinerea independenţei de stat a fost scopul principal al politicii externe a României, realizându-se o serie de demersuri diplomatice pe lângă marile puteri în acest sens. Contextul extern favorabil a fost determinat de redeschiderea „crizei orientale” (chestiunea / problema orientală) în 1875 – 1876 prin mişcarea naţională a popoarelor din Balcani, aflate sub dominaţie otomană. Rusia, autoproclamată salvatoarea slavilor din Balcani, se pregătea de o intervenţie împotriva Porţii, urmărind, de fapt, instaurarea propriei supremaţii în zonă şi controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
În toamna anului 1876 au avut loc tratative între Rusia şi România în Livadia (Crimeea) privind tranzitul trupelor ruseşti prin ţara noastră. Prin urmare, la 4 aprilie 1877, la Bucureşti, a fost încheiată Convenţia ruso-română, care prevedea trecerea pe un traseu prestabilit a trupelor ruseşti, cu obligaţia de a respecta integritatea teritorială a României. La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii, iar permisiunea României de trecere a trupelor ţariste prin ţara noastră a determinat întreruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, la iniţiativa acesteia. La 9 mai 1877 este proclamată independenţa de stat printr-un discurs susţinut de Mihail Kogălniceanu. Iniţial Rusia nu a acceptat participarea României la război, dar intervenţia armatei române a fost solicitată în momentul blocării armatei ţariste la Plevna.
Datorită participării României la războiul ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut şi ca războiul de independenţă) a fost recunoscută independenţa de stat în cadrul Congresului de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878. Recunoaşterea independenţei era condiţionată de modificarea art.7 din Constituţie referitor la cetăţenie şi de acceptarea schimbului teritorial cu Rusia (cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad – în schimbul Dobrogei).
Ca urmare a obţinerii independenţei de stat, poziţia României în plan internaţional s-a consolidat, stabilind relaţii pe poziţii de egalitate cu alte state. Deoarece Rusia încălcase convenţia cu România şi obligase ţara noastră să accepte schimbul teritorial sub ameninţarea cu ocupaţia militară, relaţiile cu Imperiul Ţarist s-au înrăutăţit. Acest lucru a determinat statul român să se apropie de Germania, pentru a evita izolarea pe plan internaţional. Astfel, în anul 1883, România a aderat la Tripla Alianţă (Puterile Centrale), din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Această alianţă a consolidat poziţia României în zonă, dar era în dezacord cu obiectivul luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania şi Bucovina, teritorii aflate în cadrul imperiului dualist.
La începutul secolului al XX-lea a avut loc detaşarea de politica Puterilor Centrale, în contextul conturării războiului.
Zona balcanică a reprezentat „butoiul cu pulbere al Europei”, fapt dovedit şi de izbucnirea celor două războaie balcanice în 1912-1913. Participarea României la al doilea război balcanic s-a concretizat prin înfrângerea Bulgariei, în urma Păcii de la Bucureşti din 1913, ţara noastră primind Cadrilaterul (sudul Dobrogei, cu cele două judeţe Caliacra şi Durostor).
Declanşarea primei conflagraţii mondiale (Primul Război Mondial) în 1914 a determinat România să-şi declare neutralitatea cu expectativa armată în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Doi ani mai târziu România intra în război de partea Antantei cu scopul declarat de a elibera Transilvania şi Bucovina. Astfel, la 4 / 17 august 1916 statul român a semnat o dublă convenţie, politică şi militară, cu Antanta, prin care se obliga să declare război Austro-Ungariei, cu deschiderea unui front în Transilvania. La rândul ei Antanta recunoştea dreptul ţării noastre asupra Transilvaniei şi Bucovinei, garanta integritatea teritorială a României şi se obliga să acorde sprijin militar. Prin urmare, la 14 / 27 august 1916 statul român a declarat război Austro-Ungariei, iar armata română a trecut Carpaţii în Transilvania.
Participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei învingătoare a contribuit la realizarea statului naţional unitar român (România Mare). Acest lucru a fost posibil şi datorită manifestării dorinţei de unire cu Vechiul Regat a românilor din provinciile istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania). La sfîrşitul războiului marile imperii multinaţionale (Austro-Ungaria, Imperiul Ţarist) s-au dezmembrat, afirmându-se dreptul popoarelor la autoderminare. Prin urmare, Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au proclamat autonomia, independenţa, iar mai apoi au decis unirea cu România: la 27 martie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, la 15/28 noiembrie Congresul General al Bucovinei şi la 18 noiembrie / 1 decembrie Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia decideau unirea cu Vechiul Regat al României.
Marea Unire din 1918 a fost consfiinţită prin adoptarea legii de ratificare a unirii de către Parlamentul României la 22 decembrie 1919 şi recunoscută de către Marile Puteri în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920. Prin urmare, la 15 octombrie 1922 a avut loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ca suverani ai României Mari.
Formarea statului naţional unitar român a impus unele reforme interne privind organizarea administrativă, dar şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale. Prin urmare s-a modificat Constituţia în funcţie de noile realităţi. Adoptată în 1923, această Constituţie a pus bazele democraţiei interbelice din România. A fost introdus votul universal pentru bărbaţii de peste 21 de ani. Constituţia proclama: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, guvernare reprezentativă şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. România era monarhie constituţională ereditară.
Din punctul meu de vedere, rolul practicilor politice democratice în evoluţia României din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost unul important, contribuind la modernizarea statului, la desfăşurarea unei vieţi politice complexe, la transformarea mentalităţii oamenilor, la afirmarea statului ca un factor democratic de stabilitate. Constituţia din 1923 a garantat funcţionarea democraţiei din perioada interbelică, prin existenţa pluralismului politic, a dreptului la vot indiferent de condiţia socială sau de avere (vot universal), a libertăţii de a alege, libertăţii de întrunire şi asociere şi era cea mai modernă constituţie din Europa la acea vreme. Democraţia interbelică s-a confruntat cu unele probleme, precum corupţia, demagogia, lipsa de experienţă a celor care votau şi apariţia partidelor extremiste. Instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, apoi a regimului antonescian şi izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial au întors ţara noastră de pe calea democraţiei, cu consecinţele negative care au urmat.