Varianta 02/2012 – rezolvarea subiectului I

Varianta 02/2012 – subiectul I     varianta_02_2012

1. Un domnitor precizat în sursa A este Petru I, domnul Moldovei sau Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti.
2. Sursa B se referă la secolul al XIV-lea (anul menţionat în text este 1395).
3. Două state medievale româneşti la care se referă atât sursa A, cat şi sursa B sunt Ţara Românească şi Moldova.
4. Sursa care susţine că acţiunea diplomatică are un caracter antiotoman este sursa B, deoarece se precizează că în „martie 1395 Mircea a încheiat la Braşov un tratat de alianţă cu Sigismund de Luxemburg, prin care se stabilea un plan concret de colaborare, pentru izgonirea turcilor din Peninsula Balcanică”.
5. Două informaţii aflate în relaţie cauză-efect din sursa A:  cauză = deoarece „Profitând […] de situaţia politică din Ungaria, Mircea (cel Bătrân) relua Făgăraşul, Amlaşul şi Ţara Severinului […]”, iar efectul = prin urmare „a creat noi tensiuni în raporturile [Ţării Româneşti] cu Ungaria”.  Un alt exemplu de informaţii aflate în relaţie cauză-efect este următorul: cauză = deoarece „a creat noi tensiuni în raporturile [Ţării Româneşti] cu Ungaria”, iar efectul = prin urmare „Mircea a ajuns … la încheierea unui tratat de alianţă cu regele polon”. Reţineţi cerinţa este de a selecta două informaţii aflate în relaţie de cauzalitate, adică una din informaţii e cauza, iar cealaltă este efectul. Nu se cere în acest caz două cauze şi două efecte. De asemenea, efectul sau consecinţa unui fapt poate deveni cauza altuia, ca în cazul de mai sus.
6. Două instituţii centrale din spaţiul românesc în secolele XV-XVI:

Domnia a fost instituţia centrală din Ţara Românească şi Moldova care a avut un rol esenţial în plan politic intern şi extern, dar şi economic şi cultural. Instituţia domniei avea un caracter ereditar-electiv şi era reprezentată de domn, care îşi exercita autoritatea ca un monarh. Termenul domnie provine din latinescul „dominus”, care înseamnă stăpân. Domnul era alesul lui Dumnezeu şi era stâpânul pământurilor şi al locuitorilor. Atribuţiile sale politice constau în a decide pacea sau războiul, a încheia tratate, a hotărâ în problemele politice. Domnul avea şi atribuţii militare. În calitatea sa de voievod, domnul era comandantul suprem al armatei, prin urmare în secolele XV-XVI domnia a jucat rolul esenţial în coalizarea forţelor ţării pentru apărare, pentru păstrarea independenţei sau autonomiei şi a întegrităţii teritoriale, în lupta antiotomană. Un exemplu în acest sens este domnul Moldovei dintre anii 1457-1504, Ştefan cel Mare. Domnul era instanţa supremă de judecată, deci avea atribuţii judecătoreşti. Avea dreptul de a bate monedă, de a stabili şi strânge impozite – atribuţii financiale. Numea dregătorii – atribuţii administrative. Puterea domnului era îngrădită de privilegiile boierimii şi de legea pământului. Două dinastii importante au existat în Ţara Românească şi Moldova – Basarabii şi Muşatinii. Cu timpul boierii s-au amestecat tot mai mult în alegerea domilor. În secolul al XVI-lea se menţine dreptul de a alege domnul din rândul boierilor pământeni.

Adunarea Stărilor Privilegiate purta denumirea de Marea Adunare a Ţării în Moldova şi Ţara Românească şi era formată din boieri, clerul înalt, orăşeni, oşteni şi ţărani liberi. Era convocată pentru desemnarea sau confirmarea domnului, pentru a aproba tratatele, impozitele, pentru a declara pacea sau războiul, având rol consultativ. Adunarea era convocată periodic din secolul al XV-lea.

7.  Două conflicte desfăşurate în spaţiul românesc în Evul Mediu sunt (de exemplu):

Lupta de la Rovine din anul 1394/1395, dintre armata Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân, şi armata otomană, condusă de sultanul Baiazid Fulgerul.

Lupta de la Vaslui din anul 1475, dintre armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare, şi armata otomană trimisă de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, sub comanda lui Soliman Paşa, guvernatorul Rumeliei.

Asemănări: cauzele au fost aceleaşi, anume refuzul de a plăti tribut şi de a ceda teritorii, amândouă sunt lupte între români şi otomani, în ambele cazuri disproporţia numerică era net în favoarea turcilor, dar cu toate acestea românii au învins,  în amândouă cazurile tactica adoptată de români a fost cea a „pământului pârjolit”, a hărţuirii inamicului, românii au profitat de alegerea locurilor si a vremii prielnice pentru ei, care sa-i defavorizeze pe turci, în ambele cazuri românii au obţinut victoria şi prin urmare au obţinut independenţa faţă de turci.