Calendar

martie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb   Iul »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Rezolvarea subiectului al II-lea din varianta 9/2012 – bacalaureat istorie

Model de rezolvare a subiectului al II-lea din varianta 9 din 2012 pentru bacalaureat istorie var_09_2012

1. Domnitorul care a condus pe baza Statutului, conform sursei, este Alexandru Ioan Cuza;

2. Un principiu de guvernare înscris în legea fundamentală este guvernarea reprezentativă, responsabilitatea ministerială, dar şi principiul separării puterilor în stat;

3. Conducătorul politic este Carol I, iar legea fundamentală promulgată de acesta este Constituţia din 1866;

4. Două informaţii referitoare la Legislativ  din sursa dată sunt:

– prima informaţie se referă la menţinerea unui Legislativ bicameral, adică format din două camere, dar spre deosebire de Statut, în Constituţia din 1866 se prevede că Senatul este ales – „Legislativul bicameral prevăzut prin Statut a fost menţinut, dar noul Senat era acum un organism ales, nu numit”;

– a doua informaţie referitoare la Legislativ se referă la dreptul acestuia de a interpela miniştrii – „Legislativul a câştigat, se asemene, dreptul de a […] interpela miniştrii.”

5. Un punct de vedere, pe baza sursei, referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor este că  garantarea lor prin Constituţia din 1866 a contribuit la democratizarea societăţii, chiar dacă erau ocazional încălcate de autorităţi. Legea fundamentală consemna printre drepturi şi libertăţi „egalitatea în faţa legii, libertatea deplină a conştiinţei, a presei, a adunărilor publice, dreptul la asociere, inviolabilitatea domiciliului şi a persoanei, împotriva oricăror percheziţii şi arestări arbitrare.” Prin urmare, în viaţa politică participau mai mulţi cetăţeni şi a fost asigurat „liberul schimb de idei, în special prin intermediul presei”, ceea ce „a contribuit în mare măsură la formarea unei opinii publice democratice”, fapt care nu a fost afectat de încălcările ocazionale ale acestor drepturi şi libertăţi.

6. Afirmaţia conform căreia statul român modern s-a consolidat prin participarea la relaţiile internaţionale de la începutul secolului al XX-lea este corectă, deoarece în urma participării României la cel de-al doilea război balcanic din 1913 a primit Cadrilaterul (sudul Dobrogei), iar prin participarea la Primul Război Mondial, între anii 1916-1918, de partea Antantei, numit şi războiul întregirii neamului, s-a desăvârşit unitatea statală. România a participat la tratatele de pace din cadrul Sistemului de la Versailles de partea învingătorilor, prin urmare i-a fost recunoscută Marea Unire din 1918.

Rezolvarea subiectului I din varianta 9 din 2012 – bacalaureat istorie

Mihai Viteazul

Model de rezolvare a subiectului I din varianta 9 / 2012 pentru bacalaureat istorie  var_09_2012

1. Bătălia precizată în sursa B este „bătălia de la Stănileşti (1711)”;

2. Sursa A se referă la secolul al XVII-lea (explicaţie: anul menţionat în sursă este 1688);

3. În sursa A este menţionat domnitorul Şerban Cantacuzino, iar în sursa B domnitorul Constantin Cantemir ( de asemenea, în sursa B este menţionat şi Dimitrie Cantemir);

4. A (explicaţia următoare nu necesită a fi trecută pe foaia de examen, dar este utilă în pregătire: sursa care susţine că unul dintre principiile programului de guvernare susţinut de domnitor este independenţa ţării este A, deoarece menţionează că principiile programului de guvernare sunt reafirmate „în tratativele cu Curtea vieneză, accentuând ideea de independenţă a Ţării Româneşti …”);

5. Două informaţii aflate în relaţie cauză – efect selectate din sursa B sunt:

– cauza: „Pentru a contracara pericolul reprezentat de tendinţele anexioniste ale Poloniei asupra Moldovei” (explicaţie: datorită „tendinţelor anexioniste ale Poloniei”)

– efectul: prin urmare „domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a încheiat un tratat secret cu austriecii”.

În text pot exista mai multe informaţii aflate în relaţie cauză-efect. Este necesar a se menţiona explicit care este cauza şi care este efectul.

Un alt exemplu este următorul:

– cauza: Deoarece / pentru că domnitorul Dimitrie Cantemir era „convins de declinul ireversibil al Imperiului, impresionat de ascensiunea politică şi militară a Rusiei”

– efectul: aşadar „a încheiat cu aceasta un tratat politic”

Alt exemplu:

– cauza: deoarece era „Lipsită de pregătirea militară corespunzătoare”

– efectul: prin urmare „Rusia a fost înfrântă în bătălia de la Stănileşti (1711)”

sau:

– cauza: „Modificarea raportului de forţe militare şi politice” („avansul teritorial al Rusiei”, „ascensiunea politică şi militară a Rusiei”)

– efectul: „au determinat Poarta să introducă în Moldova (în 1711) şi în Ţara Românească (în 1716) un regim politic de o mai severă supraveghere, cel fanariot”;

6. În secolul al XIV-lea un exemplu de conflict la care au participat românii este bătălia de la Rovine. Lupta de la Rovine a avut loc în 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, între oastea Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân, şi armata otomană, condusă de Baiazid Fulgerul (Ilderim), datorită refuzului domnitorului muntean de a ceda Dobrogea şi de a supune ţara turcilor. Nu se cunoaşte cu exactitate locul bătăliei şi nici data. Unii istorici consideră că au avut loc două bătălii, cea de la Rovine fiind mai probabil lupta din 1395 datorită ajutorului primit de Mircea de la Sigismund de Luxemburg, cu care încheiase un tratat la 7 martie, acelaşi an. Raportul numeric era net favorabil otomanilor, prin urmare domnul Ţării Româneşti a adoptat tactica „pământului pârjolit”. După ce a hărţuit permanent inamicul, l-a atras la locul numit „Rovine”, unde armata otomană se putea desfăşura cu greu. Prin urmare, turcii au fost înfrânţi şi chiar dacă o parte din boieri l-au trădat pe Mircea, urcându-l pe tron pe Vlad Uzurpatorul, în scurtă vreme a redobândit controlul asupra întregii ţări şi Ţara Românească s-a afirmat ca un stat independent.

În secolul al XV-lea un conflict la care au participat românii a fost bătălia de la Belgrad din iulie-august 1456. După cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, turcii se aflau în plin elan expansionist spre centrul Europei, iar cetatea Belgradului reprezenta „cheia” atingerii ţelului lor. Asediul cetăţii a început în luna iulie, în ajutorul ei venind Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Acesta a reuşit să distrugă flota turcească de pe Dunăre şi să respingă atacul otoman la 21-22 iulie 1456. Prin urmare sultanul Mahomed al II-lea, rănit fiind, a ordonat retragerea turcilor. Cetatea Belgradului era, astfel, în siguranţă, iar centrul Europei putea respira uşurat. Din păcate apărătorul cetăţii, slăvit ca „atlet al lui Hristos” a murit la scurtă vreme răpus de ciumă (11 august 1456), în tabăra de la Zemun şi a fost înmormântat în Catedrala romano-catolică din Alba Iulia.

7. O asemănare între două acţiuni diplomatice în care sunt implicaţi conducători politici din spaţiul românesc în secolele al XIV-lea – al XVI-lea este aderarea la alianţele creştine antiotomane, scopul acestora fiind independenţa ţării, lupta antiotomană.

Astfel, Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti, a încheiat un tratat de alianţă antiotomană cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la Braşov, la 7 martie 1395, în virtutea căruia a primit ajutor militar de la acesta în lupta antiotomană şi a participat la cruciada antiotomană de la Nicopole din 1396.

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a aderat de bunăvoie la Liga Sfântă, o alianţă antiotomană iniţiată de Papa Clement al VIII-lea şi din care făceau parte Spania, Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Toscana, Mantua, Ferrara, dar şi Transilvania lui Sigismund Bathory şi Moldova lui Aron Vodă şi Ştefan Răzvan. Scopul era obţinerea independenţei Ţării Româneşti şi în acest sens a încheiat Tratatul cu Sigismund Bathory, la 20 mai 1595, la Alba Iulia.

Rezolvarea subiectului al III-lea – varianta 9 din 2012 – pentru bacalaureat istorie

Rezolvarea subiectului al III-lea – varianta 9 din 2012 – pentru bacalaureat istorie   var_09_2012

Politica promovată de România în perioada postbelică

După lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care guvernarea antonesciană a luat sfârşit, teoretic România revenea la democraţie, însă în realitate începea procesul de preluare a puterii de către comunişti. Ascensiunea comuniştilor la putere a fost sprijinită de armata sovietică aflată în ţară şi influenţată de deciziile marilor puteri.

Convenţia de armistiţiu din 13 septembrie 1944 considera ţara noastră un stat înfrânt în război, trebuia să plătească U.R.S.S.-ului despăgubiri de război, să suporte ocupaţia militară sovietică şi să participe mai departe cu trupe pe frontul antihitlerist. Singura prevedere favorabilă era anularea Dictatului de la Viena.

Conform Acordului de procentaj de la Moscova, din 9 octombrie 1944, România rămânea în procent de 90% sub tutela sovietică.

Prin urmare au fost create premisele instaurării regimului comunist, România devenind unul dintre statele – satelit ale Moscovei. Un prim pas a fost impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, iar de aici până la înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a fost numai un pas. Mijloacele folosite pentru acapararea pârghiilor puterii au fost ilegale, s-au făcut presiuni şi înscenări, s-au comis abuzuri şi manipulări pentru eliminarea opoziţiei.

Regimul comunist din România a cunoscut două etape principale: stalinismul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, între anii 1948-1965, şi naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, între anii 1965-1989.

În ianuarie 1948 a fost proclamată Republica Populară Română, în istoria ţării începând o nouă etapă, cea a stalinismului politic. Statul român a fost inclus din punct de vedere politic în blocul sovietic, fiind elaborată o nouă Constituţie (1948, 1952) după modelul lui Stalin. Regimul stalinist din România s-a înscris în rândul regimurilor totalitare de extrema stângă prin crearea partidului unic, comunist, eliminarea opoziţiei, înfiinţarea poliţiei politice, Securitatea, introducerea cenzurii, realizarea naţionalizării industriei şi a colectivizării agriculturii, planificarea economiei, după modelul vecinului de la răsărit.

În politica externă regimul stalinist a cunoscut o perioadă de totală subordonare faţă de Moscova, între anii 1948-1960, perioadă în care statul român a aderat la C.A.E.R. şi la Pactul de la Varşovia, ambele aflate sub tutela sovietică.

Un fapt istoric desfăşurat de România în cadrul Războiului Rece a fost şi aderarea la Tratatulde la Varşovia, creat în 1955, ca răspuns la fondarea NATO. Ca membră a acestuia, în 1956 România a sprijinit intervenţia sovietică din Ungaria pentru înfrângerea revoluţiei lui Imre Nagy. Acest fapt a atras încrederea Moscovei, prin urmare în anul 1958 sunt retrase trupele sovietice din ţară. Urmează o perioadă de relativă detaşare de politica U.R.S.S.-ului, fiind reluate legăturile cu Iugoslavia şi Occidentul. În acelaşi timp statul român respinge planul Valev în 1964, care ar fi transformat ţara noastră într-o simplă sursă de materii prime. Prin „Declaraţia din aprilie 1964″ se alege calea unui comunism propriu, naţional, detaşat de interesele sovietice.

Naţional-comunismul (1965-1989) este perioada regimului politic condus de Nicolae Ceauşescu. Dacă primii ani au fost dominaţi de destindere şi de reluarea legăturilor cu democraţiile occidentale, după 1971 este impus socialismul dinastic, fiind introdus regimul personal al lui Ceauşescu şi cultul personalităţii. A fost elaborată Constituţia din 1965, numele ţării fiind schimbat în Republica Socialistă România, iar în 1974 a fost introdusă funcţia de preşedinte.

Regimul naţional-comunist seamănă cu cel stalinist din punct de vedere politic, dar şi economic şi cultural, deoarece se menţine partidul unic, cel comunist, care se identifică cu statul, iar mijloacele folosite precum propaganda, manipularea ideologică sunt aceleaşi. Alte asemănări între acţiunile desfăşurate în politica internă sunt: elaborarea unor Constituţii de inspiraţie sovietică, în timpul stalinismului au fost elaborate Constituţiile din 1948 şi 1952, iar în timpul naţional-comunismului Constituţia din 1965. Toate păstrau regimul totalitar, monopartidismul, Marea Adunare Naţională ca instituţie legislativă şi cenzura. Ambele regimuri au luat măsuri represive împotriva „duşmanilor poporului”, folosind Securitatea şi Miliţia în acest sens. În 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, iar în 1949 Direcţia Generală a Miliţiei şi apoi Trupele de Securitate. Înfiinţate în timpul stalinismului, ele au fost menţinute şi în timpul naţional-comunismului. Naţionalizarea industriei, realizată forţat începând cu 1948, planificarea economiei (planuri cincinale), industrializarea forţată, colectivizarea agriculturii în perioada 1949-1962, prin înfiinţarea CAP şi GAS, toate realizate în perioada stalinismului, au fost menţinute şi în perioada naţional-comunistă. O altă asemănare este sistemul represiunii, dar şi rezistenţa şi disidenţa faţă de regimul comunist.

Reacţia României în faţa evenimentelor desfăşurate în perioada Războiului Rece a suferit modificări în funcţie de contextul politic intern şi extern.

Politica externă a statului în perioada naţional-comunismului a fost dominată de detaşarea faţă de Moscova. România a rămas membră a Pactului de la Varşovia, dar în 1968 a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei în timpul „Primăverii de la Praga”, ceea ce a determinat creşterea prestigiului internaţional al lui Nicolae Ceauşescu. Prin urmare au loc vizitele unor preşedinţi din Franţa, S.U.A. în România. În acelaşi timp statul român refuză ruperea relaţiilor diplomatice cu Israelul în 1967, pe fondul războiului de 6 zile, nealiniindu-se poziţiei Tratatului de la Varşovia.  Un alt eveniment din perioada Războiului Rece la care a participat România este Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, de la Helsinki din 1975, unde a avut un rol activ. Conferinţa promova ca principii: egalitatea statelor, respectarea drepturilor statelor, nefolosirea forţei şi ameninţărilor în raporturile dintre state. O concecinţă a acestui fapt este restructurarea relaţiilor comerciale cu alte state, fiind încheiate o serie de acorduri economice cu Occidentul.

Revenirea însă la practicile staliniste, prin introducerea socialismului dinastic, a cultului personalităţii, raţionalizarea alimentelor şi altele au constituit principalele cauze ale căderii regimului naţional-comunist în decembrie 1989.

Din punctul meu de vedere practicile politice democratice în a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost inexistente până după 1989, iar revenirea la democraţie în perioada postdecembristă s-a realizat cu dificultăţi. Legiferarea unui regim democratic prin Constituţia din 1991 a însemnat şi revenirea la pluralismul politic, la organizarea de alegeri libere, deci, revenirea la practicile politice democratice, chiar dacă au existat şi tensiuni politice.