Calendar

februarie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Mar »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
2425262728  

Statul român modern şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea – bacalaureat istorie

Carol I

Model pentru eseul „Statul român modern şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea” – subiectul al III-lea – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie. Var_05_2011

România modernă a fost un obiectiv al generaţiei paşoptiste care s-a realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin Unirea Principatelor, adoptarea unui regim constituţional şi obţinerea independenţei de stat.

Un proiect politic care a contribuit la formarea statului român modern a fost proiectul Unirii Principatelor, realizat în contextul redeschiderii problemei orientale. Războiul Crimeii, desfăşurat între 1853-1856, s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei. În timpul Congresului de pace de la Paris din 1856 s-a pus în discuţie şi problema românească, hotărârile luate făcând referire la statutul Ţărilor Române: menţinerea suzeranităţii otomane, înlăturarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia Marilor Puteri, Rusia retroceda Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad, libertatea comerţului şi a navigaţiei pe Dunăre, dar şi decizia de a consulta românii în problema unirii. Prin urmare în anul următor au avut loc Adunările ad-hoc din Principate, din care au făcut parte pentru prima dată şi ţăranii. Aceste adunări au avut caracter plebiscitar, democratic şi în ciuda tentativelor de falsificare a alegerilor, acestea au adoptat Rezoluţii prin care cereau unirea deplină: unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România, prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului, autonomia.

Deşi au cerut unirea deplină, compromisul dintre Marile Puteri a oferit românilor o unire parţială, prin hotărârile luate în cadrul Conferinţei de la Paris din 1858. Convenţia din 1858 a avut rol de lege fundamentală pentru Principatele Unite şi prevedea: unirea sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, suzeranitatea otomană, garanţia colectivă a Marilor Puteri, guverne, adunări separate, doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească. Singurele instituţii comune erau Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi Comisia Centrală, ambele cu sediul la Focşani.

Dar Convenţia nu prevedea ca cei doi domni să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Marile Puteri în faţa faptului împlinit, alegând acelaşi domn, pe Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Obiectivul principal al politicii externe a lui Cuza, imediat după alegerea sa, era recunoasţerea internaţională a dublei alegeri şi a unirii depline, fapt realizat printr-o intensă activitate diplomatică purtată, între alţii, de Vasile Alecsandri. Prin urmare, în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Constantinopol din 1861 a fost recunoscută unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

În plan intern a unificat instituţiile şi serviciile publice, realizând şi o serie de reforme ce aveau drept scop modernizarea ţării: secularizarea averilor mănăstireşti, legea instrucţiunii prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit, adoptarea Codului Penal şi a Codului Civil în 1864 şi altele. Problema reformei agrare şi opoziţia conservatorilor faţă de ea a determinat dizolvarea legislativului prin lovitura de stat din 2 mai 1864. În urma unui plebiscit a fost adoptată noua lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care legitima regimul autoritar al lui Cuza. Prin urmare creşteau atribuţiile domnului, care împreună cu prim-ministrul Mihail Kogălnceanu a reuşit să adopte legea rurală din 1864 ce ducea la împroprietărirea ţăranilor.

Regimul său autoritar şi amestecul camarilei domneşti în decizii au creat nemulţumiri. Liberalii radicali erau nemulţumiţi de reforme, considerându-le insuficiente, iar conservatorii erau nemulţumiţi de realizarea lor, în timp ce alţii erau nemulţumiţi pentru că nu au fost cooptaţi la guvernare. Prin urmare a luat fiinţă „monstruoasa coaliţie” care a determinat înlăturarea lui Cuza la 10/11 februarie 1866.

După abdicarea lui Cuza era necesară aducerea unui prinţ străin pentru a se evita destrămarea unirii. După mai multe negocieri a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care la 10 mai 1866 a devenit domn al ţării. Odată cu venirea sa pe tron a fost realizat un alt proiect politic, anume monarhia constituţională, prin adoptarea Constituţiei din 1866. Aceasta era prima Constituţie internă a României şi era una dintre cele mai moderne la vremea aceea din Europa, cuprinzând ca principii: separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, responsabilitatea ministerială, reprezentativitatea. Constituţia a avut ca model constituţia belgiană din 1830. Forma de guvernare era monarhia constituţională, ereditară, pe linie masculină. Puterea executivă era exercitată de un Parlament bicameral, cea executivă de domn (rege din 1881) şi cea judecătorească de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Votul era cenzitar. Documentul garanta o serie de drepturi şi libertăţi, proprietatea fiind sacră şi inviolabilă. Prevedea în mod oficial denumirea statului de România. A fost modificată în 1878 şi 1881 datorită obţinerii independenţei şi proclamării regatului.

Constituţia a contribuit la modernizarea instituţiilor statului şi a afirmat dorinţa de independenţă a României.

Acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea sunt: participarea la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, numit şi războiul de independenţă, încheiat cu Tratatul de pace de la San Stefano din februarie 1878 şi cu Congresul de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878 şi aderarea la Puterile Centrale în 1883. Asemănarea între aceste acţiuni este dorinţa de independenţă, de consolidare a ei şi de afirmare pe plan internaţional ca un stat suveran, independent, de sine stătător.

Datorită participării la război alături de Rusia, a fost recunoscută independenţa de stat şi unirea cu Dobrogea. Asemănările între Tratatul de pace de la San Stefano şi Congresul de pace de la Berlin sunt recunoaşterea independenţei şi schimbul teritorial cu Rusia pe care am fost obligaţi să îl acceptăm: primirea Dobrogei în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia a determinat apropierea de Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia, alianţă la care am aderat în 1883.

Consider că rolul statului român în relaţiile internaţionale din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost însemnat, scopul României fiind realizarea Marii Uniri şi după aceea de menţinere a statu-quo-ului teritorial rezultat în urma Sistemului de la Versailles. Prin urmare România a participat la Primul Război Mondial alături de Antanta, între anii 1916-1918, a participat la tratatele de pace din perioada 1919-1920, iar în perioada interbelică s-a implicat în realizarea de alianţe regionale, ca Mica Înţelegere din 1921 şi Înţelegerea Balcanică din 1934, a fost membru fondator al Societăţii Naţiunilor şi a încheiat tratate bilaterale cu scopul menţinerii integrităţii teritoriale şi a preveni revizionismul.

Leave a Reply

  

  

  

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>