Calendar

februarie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Mar »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
2425262728  

Statul român modern şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea – bacalaureat istorie

Carol I

Model pentru eseul „Statul român modern şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea” – subiectul al III-lea – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie. Var_05_2011

România modernă a fost un obiectiv al generaţiei paşoptiste care s-a realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin Unirea Principatelor, adoptarea unui regim constituţional şi obţinerea independenţei de stat.

Un proiect politic care a contribuit la formarea statului român modern a fost proiectul Unirii Principatelor, realizat în contextul redeschiderii problemei orientale. Războiul Crimeii, desfăşurat între 1853-1856, s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei. În timpul Congresului de pace de la Paris din 1856 s-a pus în discuţie şi problema românească, hotărârile luate făcând referire la statutul Ţărilor Române: menţinerea suzeranităţii otomane, înlăturarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia Marilor Puteri, Rusia retroceda Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad, libertatea comerţului şi a navigaţiei pe Dunăre, dar şi decizia de a consulta românii în problema unirii. Prin urmare în anul următor au avut loc Adunările ad-hoc din Principate, din care au făcut parte pentru prima dată şi ţăranii. Aceste adunări au avut caracter plebiscitar, democratic şi în ciuda tentativelor de falsificare a alegerilor, acestea au adoptat Rezoluţii prin care cereau unirea deplină: unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România, prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului, autonomia.

Deşi au cerut unirea deplină, compromisul dintre Marile Puteri a oferit românilor o unire parţială, prin hotărârile luate în cadrul Conferinţei de la Paris din 1858. Convenţia din 1858 a avut rol de lege fundamentală pentru Principatele Unite şi prevedea: unirea sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, suzeranitatea otomană, garanţia colectivă a Marilor Puteri, guverne, adunări separate, doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească. Singurele instituţii comune erau Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi Comisia Centrală, ambele cu sediul la Focşani.

Dar Convenţia nu prevedea ca cei doi domni să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Marile Puteri în faţa faptului împlinit, alegând acelaşi domn, pe Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Obiectivul principal al politicii externe a lui Cuza, imediat după alegerea sa, era recunoasţerea internaţională a dublei alegeri şi a unirii depline, fapt realizat printr-o intensă activitate diplomatică purtată, între alţii, de Vasile Alecsandri. Prin urmare, în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Constantinopol din 1861 a fost recunoscută unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

În plan intern a unificat instituţiile şi serviciile publice, realizând şi o serie de reforme ce aveau drept scop modernizarea ţării: secularizarea averilor mănăstireşti, legea instrucţiunii prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit, adoptarea Codului Penal şi a Codului Civil în 1864 şi altele. Problema reformei agrare şi opoziţia conservatorilor faţă de ea a determinat dizolvarea legislativului prin lovitura de stat din 2 mai 1864. În urma unui plebiscit a fost adoptată noua lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care legitima regimul autoritar al lui Cuza. Prin urmare creşteau atribuţiile domnului, care împreună cu prim-ministrul Mihail Kogălnceanu a reuşit să adopte legea rurală din 1864 ce ducea la împroprietărirea ţăranilor.

Regimul său autoritar şi amestecul camarilei domneşti în decizii au creat nemulţumiri. Liberalii radicali erau nemulţumiţi de reforme, considerându-le insuficiente, iar conservatorii erau nemulţumiţi de realizarea lor, în timp ce alţii erau nemulţumiţi pentru că nu au fost cooptaţi la guvernare. Prin urmare a luat fiinţă „monstruoasa coaliţie” care a determinat înlăturarea lui Cuza la 10/11 februarie 1866.

După abdicarea lui Cuza era necesară aducerea unui prinţ străin pentru a se evita destrămarea unirii. După mai multe negocieri a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care la 10 mai 1866 a devenit domn al ţării. Odată cu venirea sa pe tron a fost realizat un alt proiect politic, anume monarhia constituţională, prin adoptarea Constituţiei din 1866. Aceasta era prima Constituţie internă a României şi era una dintre cele mai moderne la vremea aceea din Europa, cuprinzând ca principii: separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, responsabilitatea ministerială, reprezentativitatea. Constituţia a avut ca model constituţia belgiană din 1830. Forma de guvernare era monarhia constituţională, ereditară, pe linie masculină. Puterea executivă era exercitată de un Parlament bicameral, cea executivă de domn (rege din 1881) şi cea judecătorească de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Votul era cenzitar. Documentul garanta o serie de drepturi şi libertăţi, proprietatea fiind sacră şi inviolabilă. Prevedea în mod oficial denumirea statului de România. A fost modificată în 1878 şi 1881 datorită obţinerii independenţei şi proclamării regatului.

Constituţia a contribuit la modernizarea instituţiilor statului şi a afirmat dorinţa de independenţă a României.

Acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea sunt: participarea la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, numit şi războiul de independenţă, încheiat cu Tratatul de pace de la San Stefano din februarie 1878 şi cu Congresul de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878 şi aderarea la Puterile Centrale în 1883. Asemănarea între aceste acţiuni este dorinţa de independenţă, de consolidare a ei şi de afirmare pe plan internaţional ca un stat suveran, independent, de sine stătător.

Datorită participării la război alături de Rusia, a fost recunoscută independenţa de stat şi unirea cu Dobrogea. Asemănările între Tratatul de pace de la San Stefano şi Congresul de pace de la Berlin sunt recunoaşterea independenţei şi schimbul teritorial cu Rusia pe care am fost obligaţi să îl acceptăm: primirea Dobrogei în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia a determinat apropierea de Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia, alianţă la care am aderat în 1883.

Consider că rolul statului român în relaţiile internaţionale din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost însemnat, scopul României fiind realizarea Marii Uniri şi după aceea de menţinere a statu-quo-ului teritorial rezultat în urma Sistemului de la Versailles. Prin urmare România a participat la Primul Război Mondial alături de Antanta, între anii 1916-1918, a participat la tratatele de pace din perioada 1919-1920, iar în perioada interbelică s-a implicat în realizarea de alianţe regionale, ca Mica Înţelegere din 1921 şi Înţelegerea Balcanică din 1934, a fost membru fondator al Societăţii Naţiunilor şi a încheiat tratate bilaterale cu scopul menţinerii integrităţii teritoriale şi a preveni revizionismul.

Rezolvare subiectul al II-lea – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie

Un exemplu de rezolvare a subiectului al II-lea din varianta 5 din 2011 pentru bacalaureat istorie.Var_05_2011

1. Spaţii istorice menţionate în sursă sunt: Etiopia, Europa (este suficient de numit doar unul dintre ele);

2. Conform sursei date, atitudinea poporului faţă de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial era de împotrivire, aproape în unanimitate: „Declanşat împotriva voinţei aproape unanime a poporului italian, războiul [al Doilea Război Mondial]…”;

3. Liderul politic este Benito Mussolini şi o ideologie este fascismul;

4. Două informaţii referitoare la <omul nou> sunt:

– „făurirea unui <om nou> având anumite trăsături specifice” este sarcina prioritară stabilită de Mussolini regimului fascist;

– <omul nou> „se opune stilului decadent al vieţii burgheze”  (Notă: cerinţa spune „menţionaţi, din sursa dată”, deci informaţia nu trebuie selectată cu ghilimele exact ca în sursă);

5. Un punct de vedere referitor la „adeziunea” populaţiei faţă de regimul politic fascist este acela că la instaurarea lui avusese parte de consensul italienilor, dar evoluţia ulterioară a afectat adeziunea populaţiei datorită unor factori precum „accentuarea totalitarismului, copierea modelului străin…, teama de un conflict…, efectele persistente ale crizei”. Prin urmare, o buna parte din populaţie s-a îndepărtat de regimul lui Mussolini şi „o opoziţie ascunsă începe să se manifeste chiar în interiorul partidului, în special în rândurile tinerilor.” Două informaţii selectate din text care susţin acest punct de vedere sunt: „consensul obţinut de regim, cu câţiva ani mai devreme, este serios determinat …” şi „îndepărtarea unei mari părţi a populaţiei transalpine de regimul mussolinist.”

6. Afirmaţia că în a doua jumătate a secolului al XX-lea existenţa unei ideologii totalitare este o caracteristică a Europei este adevărată deoarece în perioada postbelică în Europa de Est s-a instaurat comunismul, ideologie totalitară de extrema stângă. După Al Doilea Război Mondial, Europa a fost divizată de „cortina de fier”, state precum România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria sau Albania adoptând comunismul după modelul U.R.S.S.-ului. Regimul comunist a fost la putere în aceste state până în anul 1989.

 

 

Rezolvare subiectul I – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie

Domnitori

O rezolvare a subiectului I din varianta 5 din 2011 pentru bacalaureat istorie

Var_05_2011

1. Sursa A se referă la Ţara Românească;

2. Sursa B se referă la legiuirea „Îndreptarea legii”;

3. Un domnitor menţionat în sursa A este Vlad Ţepeş, iar în sursa B este Matei Basarab;

4. B – sursa care susţine că puterea domnitorului se consolidează prin atribuţiile din domeniul economic este B, deoarece precizează că „întărirea poziţiei domnului … se reflectă şi în conţinutul legiuirii … el este singurul în măsură să fixeze taxele vamale şi să acorde scutiri, se bucură de privilegii speciale pentru proprietăţile sale”.

5. Două informaţii aflate în relaţie cauză – efect din sursa A sunt:

– cauza: „… măsuri aspre luate împotriva clasei boiereşti …”

– efectul: „au [ca urmare] (…) încordarea relaţiilor dintre domn şi marea boierime …”

6. Două fapte istorice referitoare la implicarea românilor în relaţiile diplomatice din Evul Mediu:

Domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân a încheiat în 1389-1390 un tratat de alianţă cu Polonia, condusă de regele Vlasislav Jagello, datorită dorinţei de a contracara politica expansionistă a Ungariei. Tratatul a fost încheiat prin intermediul Moldovei şi prevedea ajutor militar reciproc. În perioada următoare, însă, pericolul otoman a determinat regândirea relaţiilor cu Ungaria, care era şi ea interesată de lupta antiotomană. Prin urmare Mircea a încheiat un alt tratat, de această dată cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la Braşov, pe 7 martie 1395, acesta fiind şi primul tratat de alianţă antiotomană din această parte a Europei.

Un alt fapt istoric este tratatul de alianţă antiotomană încheiat cu regele Ungariei, Matei Corvin, de către Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în 12 iulie 1475. După victoria de la Vaslui din 10 ianuarie 1475 domnul moldovean a trimis o scrisoare circulară (25 ianuarie 1475) puterilor creştine pentru a anunţa reuşita sa şi a cere sprijin pentru realizarea unei coaliţii antiotomane, în condiţiile unui iminent atac otoman. Moldova reprezenta o poartă a creştinătăţii. Singurul care a răspuns efectiv apelului său a fost Matei Corvin. Tratatul prevedea libertatea comerţului pentru Ungaria, ajutor militar din partea Ungariei şi refuzul de a acorda azil politic lui Petru Aron, unchiul lui Ştefan cel Mare, pe care acesta îl alungase de pe tronul Moldovei.

7. Caracteristici ale acţiunilor militare desfăşurate de români în Evul Mediu sunt: conflictul asimetric – tactica pământului pârjolit, a hărţuirii inamicului, a atragerii lui în locuri şi în condiţii prielnice românilor; participarea la cruciadele târzii – lupta antiotomană; majoritatea acţiunilor militare au fost defensive, de apărare, ca excepţie putem menţiona acţiunile ofensive ale lui Iancu de Hunedoara; acţiunile militare urmăreau menţinerea integrităţii teritoriale şi a independenţei / autonomiei.

 

 

 

Statul român modern în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX

Carol I

Eseul despre statul român modern în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX de mai jos corespunde subiectului al III-lea din varianta 2 din 2011 pentru examenul de bacalaureat istorie.  Var_02_2011

În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările Române se aflau sub suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc. Influenţată de ideile revoluţiei franceze, generaţia paşoptistă şi-a manifestat clar dorinţa de unire şi independenţă, obiective regăsite în proiectul politic paşoptist de la 1848-1849.

Deşi revoluţia paşoptistă a fost înfântă, ea a afirmat dorinţa de unire şi a creat premisele realizării României Moderne. Contextul politic internaţional reprezentat de redeschiderea problemei orientale prin Războiul Crimeii (1853-1856) a readus problema românească în atenţia Marilor Puteri. Cauza românilor a fost sprijinită de presa internaţională şi de unii oameni politici străini. Congresul de pace de la Paris din 1856 a pus în discuţie consultarea românilor în problema unirii, astfel în anul următor au avut loc Adunările ad-hoc, care au cerut unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România, aducerea unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului şi autonomia. Compromisul dintre Marile Puteri a făcut ca prin Convenţia de la Paris din 1858 să fie oferită o unire parţială, fără a lua în considerare rezoluţiile adunărilor ad-hoc. Deşi se prevedea alegerea a doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească, Convenţia nu prevedea ca domnii să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Europa în faţa faptului împlinit prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Consolidarea unirii s-a realizat prin obţinerea recunoaşterii internaţionale a dublei alegeri şi a unirii depline, dar şi prin unificarea instituţiilor. Unirea deplină a fost recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza prin hotărârea Conferinţei de la Constantinopol din 1861. Reformele realizate de domnitor au contribuit la consolidarea statului român. Printre ele putem menţiona: reforma rurală din 1864, Codul civil, legea instrucţiunii.

Regimul autoritar instaurat prin lovitura de stat din 2 mai 1864, cu adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a nemulţumit unii oameni politici,  ceea ce a contribuit la înlăturarea forţată a lui Cuza de către „monstruoasa coaliţie” la 11 februarie 1866.

Aducerea unui prinţ străin a fost unul din dezideratele adunărilor ad-hoc şi acest fapt s-a împlinit în anul 1866 prin venirea pe tron a prinţului Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen. Însuşi Cuza afirmase că personal se va retrage în cazul aducerii unui prinţ străin pentru ca dorinţele poporului român să se realizeze şi unirea să nu fie în pericol.

Proiectul monarhiei constituţionale a devenit o realitate odată cu adoptarea Constituţiei din 1866, fapt care a contribuit pe plan intern la consolidarea statului român modern. Constituţia din 1866 a avut drept model pe cea belgiană din 1830, fiind prima constituţie internă a statului român şi una din cele mai moderne din Europa la acea vreme. Ea avea la bază o serie de principii moderne precum: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă şi responsabilitatea ministerială, dar şi suveranitatea naţională prin care se ignora suzeranitatea otomană, afirmându-se clar dorinţa de independenţă. Legea fundamentală din 1866 prevedea că statul român este indivizibil, teritoriul său este inalienabil, forma de stat era monarhia constituţională. În acelaşi timp erau garantate o serie de drepturi şi libertăţi, iar votul era censitar. Era adoptat oficial numele de România.

Puterea executivă aparţinea domnului, care numea şi revoca miniştri, avea drept de veto absolut, putea bate monedă, oferi decoraţii, era comandantul armatei, avea iniţiativă legislativă, convoca, amâna sau dizolva Parlamentul, încheia tratate sau declara război. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral – Reprezentanţa Naţională –  (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), cu atribuţii precum: iniţiativa legislativă, sancţionarea legilor, acordarea sau retragerea încrederii guvernului, drept de interpelare, adoptarea bugetului (Adunarea Deputaţilor). Puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie. Hotărârile judecătorilor erau executate în numele Domnului.

Obţinerea independenţei, obiectiv manifestat la 1848 şi reluat subtil şi de Constituţie, a fost scopul principal al politicii externe a lui Carol I. Prilejul mult aşteptat a fost determinat de redeschiderea problemei orientale. Astfel, România, interesată de participarea la războiul ruso-turc din 1877-1878, a încheiat cu Imperiul Ţarist Convenţia de la Bucureşti din aprilie 1877, prin care trupele ruseşti urmau să tranziteze teritoriul Vechiul Regat pe o rută bine stabilită şi cu garantarea integrităţii teritoriale.

La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa prin discursul susţinut de Mihail Kogălniceanu în Parlament. Deşi refuzase iniţial sprijinul militar al Romniei, Rusia a fost nevoită să-i solicite intervenţia după eşecul de la Plevna. Comanda trupelor ruso-române la Plevna a fost primită de domnul Carol I, armata română afirmându-se prin victoriile obţinute şi prin contribuţia adusă la înfrângerea turcilor.

Deoarece Tratatul de la San Stefano din februarie 1878 şi deciziile arbitrare ale Rusiei nemulţumiseră Marile Puteri, ce nu doreau consolidarea puterii ruseşti în zonă, iar România, deşi era printre învingători nici nu fusese invitată la negocieri, în iunie-iulie 1878 a avut loc Congresul de pace de la Berlin. Prevederile tratatului referitoare la România erau recunoaşterea independenţei cu condiţia modificării art. 7 din Constituţie şi acceptarea schimbului teritorial cu Rusia. Prin urmare România ceda sudul Basarabiei, adică cele trei judeţe – Cahul, Ismail şi Bolgrad – şi primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

O consecinţă a obţinerii independenţei de stat este afirmarea României pe plan politic internaţional ca stat suveran, independent, prin urmare prestigiul ţării a crescut, având posibilitatea de a încheia relaţii diplomatice de pe poziţii de egalitate cu alte state. În 1881 România s-a proclamat regat.

În această perioadă relaţiile cu Rusia s-au înrăutăţit datorită ameninţării cu ocuparea armată dacă România refuza să accepte schimbul de teritorii. Prin acest fapt statul rus încălca Convenţia din aprilie 1877.

Ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor cu Imperiul Ţarist, România s-a apropiat de Austro-Ungaria şi Germania, pentru a evita izolarea pe plan politic internaţional. Prin urmare în 1883 a aderat la Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

Alianţa avea un caracter defensiv, secret şi a avut ca şi consecinţe consolidarea poziţiei ţării noastre în această parte a Europei, dar şi avantaje economice. În acelaşi timp a stânjenit lupta de emancipare a românilor din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară.

Consolidarea poziţiei ţării noastre a continuat şi la începutul secolului al XX-lea, România fiind un factor de stabilitate în zonă. Prin urmare intervenţia în cel de-al doilea război balcanic din 1913, încheiat cu înfrângerea Bulgariei, a adus statului român Cadrilaterul în urma păcii de la Bucureşti.

Din punctul meu de vedere implicarea României în relaţiile internaţionale din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost realizată în funcţie de conjunctura politică internaţională, unele decizii luate au fost bune, altele discutabile, dar a avut ca scop realizarea statului naţional unitar român, apoi păstrarea integrităţii teritoriale şi a statu-quo-ului rezultat în urma Primului Război Mondial. Prin urmare ţara noastră a participat în perioada 1916-1918, alături la Antanta, la Primul Război Mondial, cu scopul realizării marii uniri, deoarece această alianţă îi recunoscuse dreptul asupra Transilvaniei şi Bucovinei. În perioada interbelică a acţionat pentru prevenirea revizionismului şi respectarea Tratatelor din cadrul Sistemului de la Versailles, prin încheirea unor alianţe regionale precum Mica Înţelegere (1921) şi Înţelegerea Balcanică (1934). Îzbucnirea celei de-a doua conflagraţie mondială a pus statul român într-o situaţie dificilă, deciziile luate în perioada 1940 – 1944 fiind de cele mai multe ori discutabile şi nefericite.