Resurse materiale

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea romanilor

Romanitatea românilor presupune următoarea abordare: ideea descendenţei romane a românilor, a staruinţei elementului daco-roman, a unităţii de neam şi de limbă, dar şi conştiinţa românilor despre originea lor romanică.

Etnogeneza românească se referă la procesul de formare a poporului român şi a limbii române, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului al VIII-lea. Românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Cuceritorii romani s-au suprapus peste populaţiile tracice, înrudite între ele: daco-geţii şi moesii. Poporul român este rezultatul unei duble sinteze, la fel ca toate popoarele romanice.

Prima sinteză este cea dintre elementul autohton daco-moesic şi coloniştii romani şi stă la baza formării poporului român. Prin asimilarea culturii romane autohtonii se romanizează deplin. Este vorba despre procesul de romanizare. Romanizarea s-a desfăşurat în trei etape: prima etapă a avut un caracter preliminar, precedă cucerirea şi are loc prin intermediul împrumuturilor din cultura materială romană; a doua etapă este cea propriu-zisă, în timpul ocupaţiei romane, între 106 şi 271 şi la ea contribuie o serie de factori precum: administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, cultura, dreptul roman, elementul esenţial fiind cel lingvistic, adică limba latină; a treia etapă este cea după retragerea aureliană din 271-274, un factor esenţia fiind în acest caz creştinismul.

A doua sinteză se referă la asimilarea migratorilor de către populaţia daco-romană. În perioada marilor migraţii populaţiei daco-romane i se alătură populaţii germanice (secolul al III-lea) şi slave (secolul al VI-lea). În anul 602 slavii trec masiv în Imperiul Roman de Răsărit, unde se stabilesc. Prin urmare are loc separarea latinităţii din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La nordul Dunării slavii, mai puţin numeroşi, sunt asimilaţi de populaţia romanică, pe când la sud de Dunăre se întâmplă invers.

Limba română este o limbă neolatină, la formarea căreia au concurat trei elemente: substratul daco-moesic, stratul latin, adstratul slav.

Originea latină şi vechimea românilor este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii care au tratat această problemă au fost autorii bizantini, care cunoşteau identitatea etnică a românilor. Tratatul militar Strategikon îi numeşte romani, termen folosit şi în lucrarea împăratului Constantin VII Porfirogenetul, Despre administrarea imperiului: „ aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit de la Roma şi poartă acest nume până în ziua de azi.” Notarul anonim al regelui Bela al Ungariei afirma în Gesta Hungarorum că la sosirea ungurilor în Pannonia au găsit aici slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”.

Datorită intrării spaţiului românesc în sfera de interes al Romei şi declanşării luptei antiotomane creşte interesul umaniştilor italieni pentru identitatea românilor. Prin urmare Poggio Bracciolini a afirmat originea romană a poporului român, descendent al unei colonii fondată de Traian. Umanistul transilvănean Nicolaus Olahus afirmă unitatea de neam, limbă a românilor în lucrarea sa Hungaria, la 1536. Problema romanităţii românilor a preocupat şi cronicarii secolului al XVII-lea, precum Grigore Ureche , Miron Costin sau Dimitrie Cantemir.

Grigore Ureche, în lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei” susţine latinitatea limbii române şi demonstrează romanitarea. Miron Costin continuă opera lui Ureche şi scrie „Letopiseţul Ţării Moldovei”, dar şi primul tratat savant despre originea românilor, „De neamul moldovenilor”. Susţine ideea că istoria românilor începe cu afirmarea elementului dacic modelat prin cucerire romană, afirmă continuitatea daco-romanilor după retragerea romanilor din Dacia şi rezistenţa în faţa migratorilor. Originea romanică este atestată de numele de „rumâni” dat acestei populaţii, latinitatea limbii române şi urmele lăsate în Dacia: „de la Râm ne tragem”. Dimitrie Cantemir, în „Hronicul româno-moldo-vlahilor” vorbeşte depre continuitatea şi unitatea româno-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean, susţinând şi dăinuirea elementului roman după retragerea aureliană. El susţine totodată descendenţa pură din Traian.

În secolul al XVIII-lea se afirmă lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Prin argumente legate de romanitate şi întâietate românii au cerut recunoaşterea naţiunii române alături de celelalte naţiuni privilegiate şi înlăturarea denumirii jignitoare de „tolerat”, recunoaşterea limbii române şi a religiei ortodoxe. Până în momentul în care românii au folosit aceste argumente pentru a-şi justifica cauza, nimeni nu a tăgăduit originea latină sau vechimea poporului român în acest spaţiu. Inochentie Micu Klein susţine obţinerea de drepturi prin apel la romanitate, întâietate şi majoritate, în „Supplex Libellus”. Şcoala Ardeleană, în „Supplex Libellus Valachorum” reia ideile lui Inochentie Micu. Datorită susţinerii cauzei românilor prin argumente precum romanitatea, întâietatea sau majoritatea se declanşează reacţia adversă a unor istoriografi maghiari şi austrieci, care vor vehicula ideile imigraţioniste, care susţineau că românii nu se trag din coloniştii romani, că Dacia a rămas pustie după retragerea aureliană, că românii s-au format la sudul Dunării de unde au migrat în secolul al XII-lea la nord de Dunăre. Aceste idei au fost combătute de reprezentanţii Şcolii Ardelene, dar şi de istorici străini precum Edward Gibbon sau Michael Lebrecft.

În secolul al XIX-lea, teoria imigraţionistă este sistematizată de Robert Roesler, în „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”, unde face următoarele afirmaţii eronate: dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie, dovadă lipsa cuvintelor dacice din limba română, imposibilitatea romanizării în cei 165 de ani de stăpânire romană, Dacia a fost complet distrusă după retragerea aureliană, românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, inexistenţa izvoarelor istorice anterioare secolului al XIII-lea, care să ateste pe români la nord de Dunăre. Istoricul român A.D.Xenopol i-a răspuns lui Roesler în „Toeria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, contestând teoria imigraţionistă şi dezvoltând teoria continuităţii. Susţine următoarele idei: elementul tracic reprezintă baza etnică, peste care s-a suprapus cel roman, daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor, continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, dovadă avem creştinismul răspândit în limba latină şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman de Răsărit, dovezile arheologice descoperite care atestă continuitatea dacilor şi daco-romanilor, toponimia, hidronimia, contribuţia elementului slav la formarea poporului român şi caracterul fundamental romanic al poporului român. În sprijinul teoriei continuităţii au venit şi descoperirile din secolului al XX-lea, realizate prin contribuţia unor istorici deosebiţi, precum: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C-tin C. Giurescu, C-tin Daicoviciu şi alţii.

Datorită instaurării comunismului în România postbelică istoriografia a preluat ideile staliniste, diminuându-se contribuţia factorului roman (deoarece romanii erau consideraţi imperialişti) şi exacerbându-se elementul dacic şi cel slav. Un reprezentant al acestei istoriografii este Mihai Roller, autor al lucrării „Istoria românilor”.

Romanitatea românilor a fost abordată de către istorici din diferite considerente: pentru a se cunoaşte originea poporului român, pentru emanciparea naţiunii române sau pentru a combate unele teorii eronate.

Odată cu revenirea la democraţie au apărut noi lucrări valoroase, care abordează în mod obiectiv problema romanităţii românilor. Un exemplu este lucrarea „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, de Adolf Armbruster, o lucrare caracterizată prin obiectivitate. Printre ideile sale de bază menţionăm: descendenţa românilor din coloniştii romani aduşi în Dacia Traiană, continuitatea elementului roman după 271, unitatea de neam şi de limbă, latinitatea limbii române şi faptul că esenţa romană reiese din tradiţii şi datini populare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.