Calendar

iulie 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Feb »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Rezolvarea subiectului de bacalaureat la Istorie, sesiunea iunie – iulie 2013 (Bacalaureat istorie 2013)

E_c_istorie_var_02_LRO

Indicaţii de rezolvare a subiectului de Istorie, sesiunea iunie – iulie 2013 (Bacalaureat istorie 2013)

Miercuri, 3 iulie, a avut loc examenul de bacalaureat la disciplina Istorie. Subiectul a fost accesibil, realizat după tiparul celor date în anii anteriori şi în concordanţă cu modelul publicat oficial.

Rezolvarea subiectului I (Bacalaureat istorie 2013):

1. Gheorghe Gheorghiu-Dej;

2. Secolul al XX-lea;

3. Din sursa A – Ungaria (acceptabil şi Budapesta); din sursa B – Cehoslovacia (acceptabil şi Praga);

4. sursa B;

5. se puteau menţiona oricare două informaţii aflate în relaţie de cauzalitate, una fiind cauza, cealaltă efectul. Un exemplu: cauza – deoarece „România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare [din1956]…”, efect – prin urmare „Satisfacţia sovietică faţă de rolul României în timpul lunilor octombrie şi noiembrie 1956 a fost în avantajul ţării, doi ani mai târziu, când Hruşciov a hotărât să retragă trupele sovietice”.

6. Printre practicile politice în perioada naţional-comunismului pot fi menţionate: cultul personalităţii liderului, poliţia secretă (Securitatea), represiunea politică, monopartidismul (partid unic).

Pentru simpla menţionare s-a acordat câte un punct pentru fiecare din cele două practici politice, iar pentru prezentarea lor câte două puncte pentru fiecare, în total fiind acordate şase puncte la această cerinţă.

7. Referitor la o caracteristică a disidenţei anticomuniste se putea menţiona că ea a cunoscut mai multe forme de manifestare,  precum rezistenţa armată în munţi, activitatea emigraţiei, prin intermediul unor oameni de cultură, critica realizată prin articole de presă în străinătate sau la posturi de radio precum „Europa Liberă”, scrisori deschise,  critica intelectualilor români faţă de încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, faţă de socialismul dinastic introdus de Ceauşescu, revolte. Disidenţa a avut loc şi în cadrul Partidului Comunist, de exemplu „Scrisoarea celor şase”.

Rezolvarea subiectului II (Bacalaureat istorie 2013):

1. Târgovişte;

2. „În 1459, Vlad a refuzat plata tributului…”

şi /sau  „în iarna anului 1461-1462 a atacat şi nimicit garnizoanele otomane de pe ambele maluri ale Dunării, de la Zimnicea până la gurile fluviului.”

3. Ţara Românească, Vlad Ţepeş;

4. „limitarea forţei politice şi militare a marii boierimi, prin
crearea unei puternice armate şi prin sprijinirea negustorilor localnici.”

5. Se acordă patru puncte pentru punctul de vedere şi separat câte 3 puncte pentru fiecare din cele două informaţii selectate din text, care susţine punctul de vedere respectiv (în total 10 puncte).

Din punctul meu de vedere consecinţele declanşării expediţiei otomane din anul 1462  împotriva Ţării Româneşti nu au fost cele aşteptate de turci, care deşi erau net superiori ca număr, armament, organizare şi au reuşit să înainteze până la capitala de la Târgovişte, nu au obţinut nici o victorie împotriva lui Vlad Ţepeş şi în cele din urmă s-au retras la sudul Dunării. Datorită superiorităţii armatei otomane, condusă de însuşi Mahomed al II-lea Cuceritorul, Vlad Ţepeş „a aplicat tactica clasică a domnitorilor români: retragerea, pustiirea teritoriului care urma să fie străbătut de inamic şi lupta de hărţuială”. Astfel, atacul de noapte de la Târgovişte din 16 iunie 1462, condus de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane, a creat panică în rândul turcilor, prin urmare a slăbit forţele inamicului.

Deşi Mahomed al II-lea a ocupat capitala Târgovişte, abandonată de domnul Ţării Româneşti, acest lucru „nu a adus decizia politică şi militară aşteptată de sultan, astfel că în iunie a început retragerea armatei otomane, care sub loviturile forţelor româneşti a intrat în debandadă”.

6. Afirmaţia conform căreia diplomația promovată de un conducător politic din spațiul românesc se încadrează în relaţiile internaţionale din secolele al XIV-lea – al XVI-lea este adevărată, deoarece în această perioadă (şi nu numai) domnii români au participat activ la relaţiile internaţionale prin încheierea de tratate de alianţă cu statele vecine sau prin aderarea la alianţe antiotomane promovate de puterile creştine. Scopul era păstrarea independenţei şi a integrităţii teritoriale, prin urmare Ţările Române au alternat alianţele în funcţie de context. Ţările Române erau înconjurate de state mai puternice, precum Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, care au manifestat tendinţe expansioniste în detrimentul spaţiului românesc. Ţara Românească, aflată sub conducerea lui Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, a dus o amplă activitate diplomatică, încheind tratate cu Polonia şi Ungaria, în funcţie de politica promovată de acestea. Datorită politicii expansioniste ungare a încheiat o alianţă cu caracter antiungar cu Polonia, la Radom, în 1389, dar în contextul apariţiei pericolului otoman la Dunăre are loc o apropiere de Ungaria, interesată de lupta antiotomană. Prin urmare încheie tratatul de alianţă antiotomană cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, la 7 martie 1395, la Braşov. Acest tratat era primul tratat antiotoman din această parte a Europei şi prevedea, în principal, ajutorul reciproc împotriva turcilor, participarea la cruciada antiotomană. După moartea lui sultanului Baiazid Fulgerul, Mircea s-a amestecat în luptele interne pentru tronul Imperiului Otoman.

Subiectul III (indicaţii):

Formarea statului român modern şi evoluţia acestuia în secolul al XIX-lea

– menţionarea a două fapte istorice desfăşurate în secolul al XIX-lea, care au dus la formarea statului român;

Acestea puteau fi: revoluţia paşoptistă, Războiul Crimeii (1853-1856), Congresul de pace de la Paris din 1856, Adunările ad-hoc din 1857, Convenţia de la Paris din 1858 şi mai ales Unirea Principatelor în 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

– prezentarea unui fapt istoric, din politica internă, prin care s-a consolidat statul român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;

Puteau fi prezentate oricare din reformele lui Cuza (agrară, justiţie, învăţământ etc.), dar mai ales Constituţia din 1866, adoptată după venirea lui Carol I.

-precizarea unei cauze a implicării României în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;

Se putea menţiona obţinerea independenţei de stat a României.

-menţionarea a două acţiuni prin care România participă la „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;

Atenţie este vorba de România în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, deci aici intrau doar acţiunile din perioada 1877-1878, referitoare la războiul de independenţă şi la tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin.

-formularea unui punct de vedere referitor la consecinţele acţiunilor întreprinse de România în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru evoluţia statului modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Exemplu: din punctul meu de vedere consecinţele acţiunilor întreprinse de România în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ale participării României la războiul de independenţă din 1877-1878 au fost benefice pentru evoluţia statului român modern, deoarece obţinerea independenţei de stat prin Tratatul de la Berlin din 1878 a asigurat ţării un nou statut juridic internaţional,  de egalitate în raport cu celelalte state. România a devenit un stat de sine stătător, cu o politică externă proprie, fără vreo intervenţie străină. Încheia tratate, convenţii pe picior de egalitate cu celelalte state. Ţara noastră a evoluat, devenind un factor politic de stabilitate în zonă, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Proclamarea regatului în 1881 a contribuit, de asemenea, la creşterea prestigiului internaţional al României.

Statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea

E_c_istorie_var_03_LRO

Carol I

Statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut o serie de transformări în plan intern şi în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional, determinate de evoluţia relaţiilor internaţionale. România a fost un factor politic activ în zonă, implicându-se în derularea evenimentelor internaţionale.

Despre România modernă putem vorbi începând cu înfăptuirea Unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859. Reformele realizate de Cuza au contribuit la consolidarea statului român pe plan intern şi extern.

Principala măsură de politică internă adoptată pentru consolidarea statului a fost elaborarea primei constituţii interne a României în anul 1866. Constituţia din 1866 a fost realizată ca urmare a  venirii la tron a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în acelaşi an şi a fost publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 1866. Era inspirată de Constituţia belgiană din 1830 şi era una dintre cele mai moderne la acea vreme. Odată cu această constituţie România devenea monarhie constituţională ereditară (pe linie masculină), iar statul era indivizibil şi teritoriul inalienabil (nu putea fi înstrăinat).

Proclama ca principiu suveranitatea naţională (toate puterile emană de la naţiune), prin urmare Constituţia ignora suzeranitatea Porţii (Imperiul Otoman). La acea vreme dependenţa de Poartă se limita la plata tributului anual, iar obţinerea independenţei de stat era obiectivul principal al diplomaţiei româneşti.

Alte principii moderne prevăzute de Constituţie au fost: separarea puterilor în stat, guvernare reprezentativă (guvernarea se face în numele naţiunii de către reprezentanţii ei) şi responsabilă şi responsabilitate ministerială (miniştrii contrasemnau actele şi răspundeau în faţa Parlamentului). Puterea executivă era exercitată de domn/rege şi guvern, puterea legislativă de către Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi domn (dreptul de a propune, sancţiona, refuza legile; avea drept de veto), iar puterea judecătorească de către instanţele judecătoreşti (Tribunale, Curţi de Apel, Înalta Curte de Casaţie). Votul era cenzitar (în funcţie de avere).

Constituţia garanta drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum: libertatea persoanei, egalitatea în faţa legii, dreptul la întrunire, asociere, libertatea absolută a presei, proprietatea era sacră şi inviolabilă, dreptul la educaţie.

Această lege fundamentală a suferit modificări în anii următori, datorită obţinerii independenţei şi a proclamării regatului.

Obţinerea independenţei de stat a fost scopul principal al politicii externe a României, realizându-se o serie de demersuri diplomatice pe lângă marile puteri în acest sens. Contextul extern favorabil a fost determinat de redeschiderea „crizei orientale” (chestiunea / problema orientală) în 1875 – 1876 prin mişcarea naţională a popoarelor din Balcani, aflate sub dominaţie otomană. Rusia, autoproclamată salvatoarea slavilor din Balcani, se pregătea de o intervenţie împotriva Porţii, urmărind, de fapt, instaurarea propriei supremaţii în zonă şi controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

În toamna anului 1876 au avut loc tratative între Rusia şi România în Livadia (Crimeea) privind tranzitul trupelor ruseşti prin ţara noastră. Prin urmare, la 4 aprilie 1877, la Bucureşti, a fost încheiată Convenţia ruso-română, care prevedea trecerea pe un traseu prestabilit a trupelor ruseşti, cu obligaţia de a respecta integritatea teritorială a României. La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii, iar permisiunea României de trecere a trupelor ţariste prin ţara noastră a determinat întreruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, la iniţiativa acesteia. La 9 mai 1877 este proclamată independenţa de stat printr-un discurs susţinut de Mihail Kogălniceanu. Iniţial Rusia nu a acceptat participarea României la război, dar intervenţia armatei române a fost solicitată în momentul blocării armatei ţariste la Plevna.

Datorită participării României la războiul ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut şi ca războiul de independenţă) a fost recunoscută independenţa de stat în cadrul Congresului de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878. Recunoaşterea independenţei era condiţionată de modificarea art.7 din Constituţie referitor la cetăţenie şi de acceptarea schimbului teritorial cu Rusia (cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad – în schimbul Dobrogei).

Ca urmare a obţinerii independenţei de stat, poziţia României în plan internaţional s-a consolidat, stabilind relaţii pe poziţii de egalitate cu alte state. Deoarece Rusia încălcase convenţia cu România şi obligase ţara noastră să accepte schimbul teritorial sub ameninţarea cu ocupaţia militară, relaţiile cu Imperiul Ţarist s-au înrăutăţit. Acest lucru a determinat statul român să se apropie de Germania, pentru a evita izolarea pe plan internaţional. Astfel, în anul 1883, România a aderat la Tripla Alianţă (Puterile Centrale), din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Această alianţă a consolidat poziţia României în zonă, dar era în dezacord cu obiectivul luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania şi Bucovina, teritorii aflate în cadrul imperiului dualist.

La începutul secolului al XX-lea a avut loc detaşarea de politica Puterilor Centrale, în contextul conturării războiului.

Zona balcanică a reprezentat „butoiul cu pulbere al Europei”, fapt dovedit şi de izbucnirea celor două războaie balcanice în 1912-1913. Participarea României la al doilea război balcanic s-a concretizat prin înfrângerea Bulgariei, în urma Păcii de la Bucureşti din 1913, ţara noastră primind Cadrilaterul (sudul Dobrogei, cu cele două judeţe Caliacra şi Durostor).

Declanşarea primei conflagraţii mondiale (Primul Război Mondial) în 1914 a determinat România să-şi declare neutralitatea cu expectativa armată în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Doi ani mai târziu România intra în război de partea Antantei cu scopul declarat de a elibera Transilvania şi Bucovina. Astfel, la 4 / 17 august 1916 statul român a semnat o dublă convenţie, politică şi militară, cu Antanta, prin care se obliga să declare război Austro-Ungariei, cu deschiderea unui front în Transilvania. La rândul ei Antanta recunoştea dreptul ţării noastre asupra Transilvaniei şi Bucovinei, garanta integritatea teritorială a României şi se obliga să acorde sprijin militar. Prin urmare, la 14 / 27 august 1916 statul român a declarat război Austro-Ungariei, iar armata română a trecut Carpaţii în Transilvania.

Participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei învingătoare a contribuit la realizarea statului naţional unitar român (România Mare). Acest lucru a fost posibil şi datorită manifestării dorinţei de unire cu Vechiul Regat a românilor din provinciile istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania). La sfîrşitul războiului marile imperii multinaţionale (Austro-Ungaria, Imperiul Ţarist) s-au dezmembrat, afirmându-se dreptul popoarelor la autoderminare. Prin urmare, Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au proclamat autonomia, independenţa, iar mai apoi au decis unirea cu România: la 27 martie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, la 15/28 noiembrie Congresul General al Bucovinei şi la 18 noiembrie / 1 decembrie Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia decideau unirea cu Vechiul Regat al României.

Marea Unire din 1918 a fost consfiinţită prin adoptarea legii de ratificare a unirii de către Parlamentul României la 22 decembrie 1919 şi recunoscută de către Marile Puteri în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920. Prin urmare, la 15 octombrie 1922 a avut loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ca suverani ai României Mari.

Formarea statului naţional unitar român a impus unele reforme interne privind organizarea administrativă, dar şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale. Prin urmare s-a modificat Constituţia în funcţie de noile realităţi. Adoptată în 1923, această Constituţie a pus bazele democraţiei interbelice din România. A fost introdus votul universal pentru bărbaţii de peste 21 de ani. Constituţia proclama: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, guvernare reprezentativă şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. România era monarhie constituţională ereditară.

Din punctul meu de vedere, rolul practicilor politice democratice în evoluţia României din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost unul important, contribuind la modernizarea statului, la desfăşurarea unei vieţi politice complexe, la transformarea mentalităţii oamenilor, la afirmarea statului ca un factor democratic de stabilitate. Constituţia din 1923 a garantat funcţionarea democraţiei din perioada interbelică,  prin existenţa pluralismului politic, a dreptului la vot indiferent de condiţia socială sau de avere (vot universal), a libertăţii de a alege, libertăţii de întrunire şi asociere şi era cea mai modernă constituţie din  Europa la acea vreme. Democraţia interbelică s-a confruntat cu unele probleme, precum corupţia, demagogia, lipsa de experienţă a celor care votau şi apariţia partidelor extremiste. Instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, apoi a regimului antonescian şi izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial au întors ţara noastră de pe calea democraţiei, cu consecinţele negative care au urmat.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea romanilor

Romanitatea românilor presupune următoarea abordare: ideea descendenţei romane a românilor, a staruinţei elementului daco-roman, a unităţii de neam şi de limbă, dar şi conştiinţa românilor despre originea lor romanică.

Etnogeneza românească se referă la procesul de formare a poporului român şi a limbii române, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului al VIII-lea. Românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Cuceritorii romani s-au suprapus peste populaţiile tracice, înrudite între ele: daco-geţii şi moesii. Poporul român este rezultatul unei duble sinteze, la fel ca toate popoarele romanice.

Prima sinteză este cea dintre elementul autohton daco-moesic şi coloniştii romani şi stă la baza formării poporului român. Prin asimilarea culturii romane autohtonii se romanizează deplin. Este vorba despre procesul de romanizare. Romanizarea s-a desfăşurat în trei etape: prima etapă a avut un caracter preliminar, precedă cucerirea şi are loc prin intermediul împrumuturilor din cultura materială romană; a doua etapă este cea propriu-zisă, în timpul ocupaţiei romane, între 106 şi 271 şi la ea contribuie o serie de factori precum: administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, cultura, dreptul roman, elementul esenţial fiind cel lingvistic, adică limba latină; a treia etapă este cea după retragerea aureliană din 271-274, un factor esenţia fiind în acest caz creştinismul.

A doua sinteză se referă la asimilarea migratorilor de către populaţia daco-romană. În perioada marilor migraţii populaţiei daco-romane i se alătură populaţii germanice (secolul al III-lea) şi slave (secolul al VI-lea). În anul 602 slavii trec masiv în Imperiul Roman de Răsărit, unde se stabilesc. Prin urmare are loc separarea latinităţii din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La nordul Dunării slavii, mai puţin numeroşi, sunt asimilaţi de populaţia romanică, pe când la sud de Dunăre se întâmplă invers.

Limba română este o limbă neolatină, la formarea căreia au concurat trei elemente: substratul daco-moesic, stratul latin, adstratul slav.

Originea latină şi vechimea românilor este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii care au tratat această problemă au fost autorii bizantini, care cunoşteau identitatea etnică a românilor. Tratatul militar Strategikon îi numeşte romani, termen folosit şi în lucrarea împăratului Constantin VII Porfirogenetul, Despre administrarea imperiului: „ aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit de la Roma şi poartă acest nume până în ziua de azi.” Notarul anonim al regelui Bela al Ungariei afirma în Gesta Hungarorum că la sosirea ungurilor în Pannonia au găsit aici slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”.

Datorită intrării spaţiului românesc în sfera de interes al Romei şi declanşării luptei antiotomane creşte interesul umaniştilor italieni pentru identitatea românilor. Prin urmare Poggio Bracciolini a afirmat originea romană a poporului român, descendent al unei colonii fondată de Traian. Umanistul transilvănean Nicolaus Olahus afirmă unitatea de neam, limbă a românilor în lucrarea sa Hungaria, la 1536. Problema romanităţii românilor a preocupat şi cronicarii secolului al XVII-lea, precum Grigore Ureche , Miron Costin sau Dimitrie Cantemir.

Grigore Ureche, în lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei” susţine latinitatea limbii române şi demonstrează romanitarea. Miron Costin continuă opera lui Ureche şi scrie „Letopiseţul Ţării Moldovei”, dar şi primul tratat savant despre originea românilor, „De neamul moldovenilor”. Susţine ideea că istoria românilor începe cu afirmarea elementului dacic modelat prin cucerire romană, afirmă continuitatea daco-romanilor după retragerea romanilor din Dacia şi rezistenţa în faţa migratorilor. Originea romanică este atestată de numele de „rumâni” dat acestei populaţii, latinitatea limbii române şi urmele lăsate în Dacia: „de la Râm ne tragem”. Dimitrie Cantemir, în „Hronicul româno-moldo-vlahilor” vorbeşte depre continuitatea şi unitatea româno-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean, susţinând şi dăinuirea elementului roman după retragerea aureliană. El susţine totodată descendenţa pură din Traian.

În secolul al XVIII-lea se afirmă lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Prin argumente legate de romanitate şi întâietate românii au cerut recunoaşterea naţiunii române alături de celelalte naţiuni privilegiate şi înlăturarea denumirii jignitoare de „tolerat”, recunoaşterea limbii române şi a religiei ortodoxe. Până în momentul în care românii au folosit aceste argumente pentru a-şi justifica cauza, nimeni nu a tăgăduit originea latină sau vechimea poporului român în acest spaţiu. Inochentie Micu Klein susţine obţinerea de drepturi prin apel la romanitate, întâietate şi majoritate, în „Supplex Libellus”. Şcoala Ardeleană, în „Supplex Libellus Valachorum” reia ideile lui Inochentie Micu. Datorită susţinerii cauzei românilor prin argumente precum romanitatea, întâietatea sau majoritatea se declanşează reacţia adversă a unor istoriografi maghiari şi austrieci, care vor vehicula ideile imigraţioniste, care susţineau că românii nu se trag din coloniştii romani, că Dacia a rămas pustie după retragerea aureliană, că românii s-au format la sudul Dunării de unde au migrat în secolul al XII-lea la nord de Dunăre. Aceste idei au fost combătute de reprezentanţii Şcolii Ardelene, dar şi de istorici străini precum Edward Gibbon sau Michael Lebrecft.

În secolul al XIX-lea, teoria imigraţionistă este sistematizată de Robert Roesler, în „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”, unde face următoarele afirmaţii eronate: dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie, dovadă lipsa cuvintelor dacice din limba română, imposibilitatea romanizării în cei 165 de ani de stăpânire romană, Dacia a fost complet distrusă după retragerea aureliană, românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, inexistenţa izvoarelor istorice anterioare secolului al XIII-lea, care să ateste pe români la nord de Dunăre. Istoricul român A.D.Xenopol i-a răspuns lui Roesler în „Toeria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, contestând teoria imigraţionistă şi dezvoltând teoria continuităţii. Susţine următoarele idei: elementul tracic reprezintă baza etnică, peste care s-a suprapus cel roman, daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor, continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană, dovadă avem creştinismul răspândit în limba latină şi menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman de Răsărit, dovezile arheologice descoperite care atestă continuitatea dacilor şi daco-romanilor, toponimia, hidronimia, contribuţia elementului slav la formarea poporului român şi caracterul fundamental romanic al poporului român. În sprijinul teoriei continuităţii au venit şi descoperirile din secolului al XX-lea, realizate prin contribuţia unor istorici deosebiţi, precum: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C-tin C. Giurescu, C-tin Daicoviciu şi alţii.

Datorită instaurării comunismului în România postbelică istoriografia a preluat ideile staliniste, diminuându-se contribuţia factorului roman (deoarece romanii erau consideraţi imperialişti) şi exacerbându-se elementul dacic şi cel slav. Un reprezentant al acestei istoriografii este Mihai Roller, autor al lucrării „Istoria românilor”.

Romanitatea românilor a fost abordată de către istorici din diferite considerente: pentru a se cunoaşte originea poporului român, pentru emanciparea naţiunii române sau pentru a combate unele teorii eronate.

Odată cu revenirea la democraţie au apărut noi lucrări valoroase, care abordează în mod obiectiv problema romanităţii românilor. Un exemplu este lucrarea „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, de Adolf Armbruster, o lucrare caracterizată prin obiectivitate. Printre ideile sale de bază menţionăm: descendenţa românilor din coloniştii romani aduşi în Dacia Traiană, continuitatea elementului roman după 271, unitatea de neam şi de limbă, latinitatea limbii române şi faptul că esenţa romană reiese din tradiţii şi datini populare.