Subiecte rezolvate

Totalitarism şi democraţie în Europa şi România secolului XX – eseu

cortina de fier

Model subiect 2013

Confruntarea dintre democraţie şi totalitarism a fost o caracteristică a Europei secolului al XX-lea începând cu perioada interbelică. Totalitarismul este o ideologie sau un regim politic în care statul controlează societatea în totalitate, controlează viaţa politică, economică, culturală şi chiar pe cea privată a indivizilor, folosind în acest scop toate mijloacele de manipulare şi represiune posibile. Puterea este controlată, în statul totalitar, de o persoană sau un grup de persoane, prin intermediul partidului unic. Ideologiile sau regimurile totalitare se clasifică în: ideologii sau regimuri de extrema dreaptă – fascismul şi nazismul – şi de extrema stângă – comunismul.

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial continentul european a fost divizat în Occidentul democratic şi Răsăritul comunist şi a pierdut întâietatea în lumea dominată de cele două superputeri: S.U.A. şi U.R.S.S. Peste Europa se aşternuse „cortina de fier”, după cum afirmase premierul britanic Winston Churchill.

Comunismul este o ideologie totalitară de extrema stângă care a apărut pentru prima dată în Rusia, devenită primul stat comunist după revoluţia bolşevică din 1917. Printre caracteristicile comunismului putem menţiona: eliminarea pluripartidismului, deci existenţa unui partid unic, guvernarea prin teroare şi violenţă, cu folosirea unor instituţii represive ca poliţia secretă, limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, lupta de clasă, comunismul fiind anticapitalist, antiimperialist, susţinea dictatura proletariatului. Puterea era concentrată în mâinile unui dictator, fiind introdus şi cultul personalităţii acestuia.

România a participat la Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei în perioada 1941-1944 şi deşi la 23 August 1944 întorsese armele împotriva lui Hitler, a fost considerată un stat înfrânt în război. Prin urmare, prin Convenţia de armistiţiu semnată cu Aliaţii la 13 septembrie 1944 se prevedeau, printre altele, plata despăgubirilor faţă de U.R.S.S., trecerea armatelor sovietice pe teritoriul ţării noastre şi constituirea Comisiei aliate de control. România intra sub controlul sovieticilor deoarece prin Acordul de procentaj de la Moscova, din octombrie 1944, Stalin şi Churchill s-au înţeles ca România să cadă în proporţie de 90% sub controlul U.R.S.S.-ului, aceasta fiind una din cauzele principale ale instaurării totalitarismului în România. Preluarea puterii de către comunişti a fost favorizată de prezenţa armatei sovietice în ţară.

La 6 martie 1945 a fost format un nou guvern condus de Petru Groza, impus de sovietici, iar în noiembrie 1946 au fost falsificate alegerile parlamentare în folosul comuniştilor. Treptat aceştia au eliminat orice simbol al democraţiei în stat, folosind violenţa, teroarea, manipularea şi propaganda pentru a-şi atinge scopurile. În consecinţă au fost desfiinţate partidele politice istorice, a avut loc epurarea instituţiilor statului pentru a elimina orice posibil adversar politic. Mass-media a fost cenzurată, controlată de stat. Sub pretextul anihilării grupărilor fasciste şi a asigurării ordinii publice, comuniştii au eliminat sau condamnat la ani grei de închisoare, de multe ori fără judecată, pe oricine era considerat un potenţial adversar. Ultimul obstacol îndepărtat a fost monarhia, la 30 decembrie 1947 regele Mihai fiind obligat să părăsească tronul şi ţara. Astfel, a fost proclamată Republica Populară Română şi a fost organizată după modelul U.R.S.S.-ului, prin adoptarea Constituţiei din 1948.

Regimul totalitar comunist din România a cunoscut două etape: stalinismul în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, între anii 1948-1965 şi naţional-comunismul în perioada lui Nicolae Ceauşescu, între anii 1965-1989.

O practică politică în perioada stalinismului din România a fost eliminarea opoziţiei politice, a grupărilor de rezistenţă anticomunistă, prin folosirea instituţiilor represive. Sub pretextul pedepsirii fasciştilor, a colaboratorilor cu vechiul regim, a protejării populaţiei de „duşmanii poporului”, de „duşmanul de clasă”, comuniştii au urmărit, persecutat, ucis sau arestat mii de persoane. Principalul mijloc de represiune folosit a fost Securitatea, o poliţie secretă înfiinţată în 1948, considerată „inima partidului, care bate, bate, bate …”. Alături de aceasta mai erau Miliţia şi Procuratura. Scopul era lichidarea fostei clase politice, a elitei politice şi culturale, care a fost închisă la Sighet, dar şi eliminarea celor care se opuneau naţionalizării şi cooperativizării forţate. A fost dezvoltat, după modelul sovietic, un sistem de închisori, majoritatea politice, printre care cele mai groaznice erau Sighet, Aiud, Gherla sau Piteşti. Pentru unii s-a stabilit domiciliul forţat, s-a folosit deportarea, iar în 1950 au fost înfiinţate şi coloniile de muncă, urmată în 1955 de adoptarea pedeapsei cu moartea pentru „crime împotriva securităţii statului”. În timpul regimului lui Dej au fost eliminaţi chiar şi adversarii politici din cadrul partidului, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat în 1948 şi executat în 1954.

În planul relaţiilor internaţionale, în perioada stalinistă România a fost subordonată faţă de politica Moscovei, cu care a semnat un Tratat de prietenie şi asistenţă mutuală în anul 1948, care permitea U.R.S.S.-ului să se implice în chestiunile de securitate ale României. România a fost obligată să participe la „Războiul Rece” deoarece făcea parte din sfera de influenţă sovietică. În perioada „Războiului Rece” România a făcut parte din Pactul de la Varşovia, alături de ceilalţi sateliţi sovietici, alianţă politico-militară creată în 1955 ca replică la crearea N.A.T.O. în Occident. Prin urmare Dej a sprijinit intervenţia sovietică împotriva revoluţiei ungare din 1956. În perioada naţional-comunismului România s-a distanţat de politica Moscovei, astfel, un alt fapt istoric desfăşurat de România în timpul „Războiului Rece” a fost refuzul lui Ceauşescu de a participa la înfrângerea revoltei din Cehoslovacia în timpul „Primăverii de la Praga” din 1968. Acest eveniment a marcat redeschiderea României către Occident, ţara noastră refuzând să participe la manevrele militare ale Pactului de la Varşovia, doctrina adoptată fiind cea a războiului întregului popor. România a activat în cadrul ONU, începând cu 1955, iar în 1975 a activat în cadrul Conferinţei de la Helsinki privind securitatea şi cooperarea în Europa.

Tot în cadrul „Războiului Rece”, în timpul Războiului din Vietnam, dintre anii 1959 – 1975, România s-a manifestat în favoarea Vietnamului de Nord, comunist, condamnând agresiunea Occidentului, ceea ce a apropiat-o de China.

La polul opus al statului totalitar se află statul de drept, democratic. Democraţia a rămas o caracteristică a Europei postbelice în Occident, iar odată cu prăbuşirea comunismului în 1989 ea s-a restaurat şi în partea de est a continentului.

Din punctul meu de vedere practicile politice democratice din Europa, a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost influenţate de reconstrucţia democraţiei după război, într-o Europă divizată în doi poli fundamental opuşi. Democraţia a fost reconstruită pe baza pluralismului şi a liberalismului, pe baza principiului separării puterilor în stat, a existenţei votului universal şi a organizării de alegeri libere. Ca şi doctrine politice se dezvoltă creştin-democraţia şi social-democraţia (Franţa, Germania). Practicile politice democratice au fost influenţate şi de politica de „containment”, de „stăvilire” a răspândirii comunismului, lansată de americani în 1947 şi care s-a făcut simţită şi în Europa. Un exemplu este Republica Federală Germană, formată după separarea Germaniei, cu un regim democratic liberal de tip federal sau Marea Britanie, o monarhie parlamentară. După 1989 şi România a revenit la democraţie, respectiv la pluralismul politic şi la organizarea de alegeri libere, prin urmare pe scena politică apărând mai multe partide politice, de diverse orientări, care au candidat la alegeri. O expresie a democraţiei postbelice a fost şi integrarea europeană, începută din dorinţa de a asigura pacea şi securitatea în Europa, proces care a continuat şi după căderea „cortinei de fier” prin cooptarea fostelor state comuniste.

Confruntarea dintre totalitarism şi democraţie s-a încheiat cu victoria celei din urmă, însă perioada comunistă a lăsat sechele în estul Europei, fiind necesar mult timp pentru a atinge gradul de democratizare din Occident.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.