Calendar

martie 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
    Apr »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Bacalaureat Istorie – rezolvarea subiectului II – varianta 3/2012

Nicolae_Titulescu

Subiect rezolvat pentru bacalaureat istorie – subiectul II – varianta 3/2012    var_03_2012

  1. Statul care s-a aliat cu România prin Convenţia din 1921, conform sursei este Polonia.
  2. O informaţie referitoare la conţinutul Convenţiei din 1921 este că ea era încheiată de România şi Polonia cu scopul ajutorului reciproc în cazul unui atac neprovocat venit din est, adică din Rusia comunistă şi avea un caracter defensiv. Informaţia din text este „la 3 martie 1921 a fost semnată Convenţia de alianţă dintre România şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat la graniţa de răsărit”.
  3. Organizaţia internaţională fondată în 1919 a fost Societatea Naţiunilor, iar o personalitate politică a fost Nicolae Titulescu, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al societăţii în 1930 şi 1931.
  4. Două informaţii referitoare la atitudinea Franţei şi Marii Britanii faţă de România sunt: „Franţa şi mai ales Marea Britanie au evitat să-şi ia vreun angajament precis privind apărarea integrităţii teritoriale a României” şi „au împins guvernul de la Bucureşti pe linia unei politici de ostilitate faţă de Germania”.
  5. Din punctul meu de vedere acţiunile României în cadrul organizaţiei internaţionale Societatea Naţiunilor au fost importante, ca membru fondator, ţara noastră urmărind menţinerea păcii, evitarea unui nou război şi descurajarea revizionismului şi datorită acestei implicări reprezentanţii României au fost aleşi în conducerea societăţii, Nicolae Titulescu fiind ales chiar de două ori preşedintele Adunării generale. Două informaţii din text care susţin această opinie sunt: „ În iunie 1919 s-a creat Societatea Naţiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca membru fondator” şi „România a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forţelor revizioniste”.
  6. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală” se  referă la problema împărţirii posesiunilor europene ale Imperiului Otoman între Austria şi Rusia, ceea ce a determinat izbucnirea războaielor ruso-austro-turce. România s-a implicat în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878, cunoscut ca şi războiul de independenţă. Scopul diplomaţiei României după venirea la tron a lui Carol I, elaborarea Constituţiei şi instaurarea monarhiei constituţionale a fost de a se emancipa de sub suzeranitatea otomană, de a obţine independenţa. Contextul favorabil a fost oferit de redeschiderea „chestiunii orientale”; cu această ocazie România a încheiat o Convenţie cu Rusia, la 4 aprilie 1877, care prevedea, printre altele, trecerea trupelor ţariste prin România, pe un traseu bine stabilit, cu garantarea integrităţii teritoriale a ţării noastre. Deşi iniţial nu a fost acceptată participarea armatei române la război, în cele din urmă a fost solicitată intervenţia României, care a contribuit la victoria de la Plevna din toamna anului 1877. În consecinţă România s-a implicat în „criza orientală” de partea Rusiei pentru a obţine independenţa. Imperiul Otoman a fost înfrânt, prin urmare în timpul Congresului de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878 este recunoscută independenţa statului român, condiţionată de modificarea art. 7 din Constituţie şi are loc schimbul teritorial, România fiind nevoită să cedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei.

Subiect bac rezolvat – subiectul I – varianta 3/2012

Iancu de Hunedoara

Varianta 3/2012 – Subiectul I – subiect bac rezolvat        var_03_2012

  1. Conducătorul oastei care „i-a înfruntat pe turci la Sântimbru”, conform sursei A este Iancu de Hunedoara.
  2. Secolul la care se referă sursa B este secolul al XVI-lea (anul este 1574).
  3. În sursa A este menţionat ca domn al Ţării Româneşti Basarab al II-lea, îar în sursa B este menţionat Alexandru al II-lea Mircea.
  4. Litera corespunzătoare sursei care susţine că domnitorul a fost detronat ca urmare a unei campanii militare este B deoarece „Biruinţa de la Jilişte a deschis campania încheiată cu ocuparea Bucureştilor şi detronarea domnului Alexandru al II-lea Mircea al Ţării Româneşti”.
  5. Două informaţii selectate din sursa A, aflate în relaţie de cauză-efect: cauza este deoarece „Iancu [de Hunedoara] i-a înfruntat pe turci la Sântimbru […], dar a fost înfrânt”; efectul este „prin urmare, obligat să se retragă în cetate”.
  6. O instituţie centrală din spaţiul românesc în secolele XVII-XVIII este principatul din Transilvania. În prima jumătate a secolului al XVII-lea Transilvania a cunoscut absolutismul princiar în timpul domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629). Principatul beneficia de autonomie, principele fiind ales de Dietă şi confirmat de sultan. Principele avea atribuţii importante, precum coordonarea politicii externe; el declara război sau încheia pace, primea şi trimitea misiuni diplomatice. La sfârşitul aceluiaşi secol a intrat sub stăpânirea habsburgilor, astfel încât în urma Diplomei Leopoldine din 1691 funcţia de principe este deţinută de împăratul de la Viena şi se instituie funcţia de Guvernator al Transilvaniei, instituţia executivă principală (administrativă). Guvernatorul era considerat locţiitorul împăratului în provincie. În mod obişnuit el era ales de Dietă şi confirmat de împărat, dar au existat situaţii în care împăratul a desemnat un guvernator fără consultarea Dietei. Guvernatorul era ajutat de un Guberniu, format din 12 membri şi respecta  deciziile Curţii Aulice Transilvane de la Viena. Curtea Aulică supraveghea activitatea Guvernatorului şi a Guberniului, fiind în acelaşi timp şi cea mai înalţă instanţă juridică a Transilvaniei şi a funcţionat între anii 1694-1867, fiind condusă de un cancelar aulic, ajutat de consilieri. O altă instituţie centrală între secolele XVII-XVII a fost domnia din Ţara Românească şi Moldova. În secolul al XVIII-lea se instaurează domniile fanariote, în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească. Se agravează dominaţia otomană, domnul fiind considerat un funcţionar al Imperiului Otoman. Domnii erau aleşi majoritatea din rândul dregătorilor greci din cartierul Fanar din Constantinopol, de unde şi denumirea regimului. Domniile fanariote erau scurte şi se obţineau în urma unor licitaţii, fiind cumpărate de cei care ofereau mai mult.  S-a practicat şi obiceiul mutării domnilor dintr-o ţară în alta, dacă erau pe placul sultanului, astfel unii erau reinvestiţi. Domnii aveau mai mult atribuţii fiscale, în special aceea de a strânge impozite pentru a plăti haraciul, mucarerul, peşcheşurile către turci. Politica externă era dictată de Constantinopol, iar armata ţării fusese desfiinţată.
  7. O caracteristică a acţiunilor diplomatice ale românilor în Evul Mediu a fost alternarea alianţelor cu Marile Puteri vecine în funcţie de contextul politic extern, pentru a se asigura independenţa sau autonomia. Când Ungaria manifesta tendinţe expansioniste se încheia o alianţă cu Polonia pentru a preveni aceste tendinţe sau invers, în funcţie de context. Încheierea de alianţe antiotomane a fost o altă caracteristică a acţiunilor diplomatice, precum şi formarea frontului românesc antiotoman sau pentru prevenirea expansiunii Marilor Puteri vecine.

 

România postbelică (regimul comunist) – sugestii de eseu pentru bacalaureat

Subiectul al III-lea – varianta 02/2012    varianta_02_2012

România postbelică – sugestii de a rezolva eseul

Atenţie! Nu este eseul aşa cum trebuie trecut pe foaia de examen, sunt doar sugestii de rezolvare. În eseul propriu-zis nu exprimaţi cerinţele aşa. Atenţie la ordinea cronologică / logică a evenimentelor, la utilizarea conectorilor de cauzalitate şi concluzie şi la evidenţierea relaţiei cauză-consecinţă.

Introducerea:

În introducere se poate preciza care era situaţia Europei la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, divizarea ei în două blocuri şi situaţia ţării noastre în acest context, menţionând poziţia României în cel de-Al Doilea Război Mondial şi statutul de ţară înfrântă. De asemenea se pot defini totalitarismul şi comunismul.

Cuprinsul:

La cerinţa de a menţiona două acţiuni prin care a fost creat contextul pentru instaurarea stalinismului în România se precizează contextul intern şi extern care a favorizat preluarea puterii de către comunişti după 23 august 1944, cu directa implicare a trupelor sovietice prezente pe teritoriul României, abdicarea forţată a regelui Mihai în 1947, proclamarea republicii şi preluarea modelului sovietic de guvernare. Exemple în acest sens sunt: Acordul de procentaj de la Moscova din octombrie 1944, numirea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, falsificarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, eliminarea opoziţiei, a partidelor politice şi în final îndepărtarea regelui la 30 decembrie 1947.

Menţionarea a două caracteristici ale politicii interne specifice perioadei stalinismului din România este o cerinţă care se poate rezolva prin precizarea a cel puţin două trăsături ale masurilor interne luate de regimul stalinist: precizaţi două măsuri politice interne, de exemplu adoptarea Constituţiei din 1948 după modelul celei sovietice din 1936 prin care era eliminat pluripartidismul, fiind permisă existenţa unui partid unic, Partidul Muncitoresc Român; o altă măsură ar fi desfiinţarea proprietăţii private prin naţionalizare şi colectivizare forţată şi planificarea economiei de către stat. Caracteristicile acestor măsuri sunt că ele au fost adoptate după modelul sovietic a lui Stalin şi că au fost impuse de stat prin forţă.

Prezentarea unui fapt istoric care a dus la instaurarea regimului naţional-comunist este o cerinţă care se poate rezolva prin prezentarea acţiunii din aprilie 1964, când este redactat documentul „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale” prin care s-a susţinut neamestecul Moscovei în problemele regimului comunist din România, nesubordonarea Partidului Muncitoresc Român / Partidului Comunist Român faţă de cel sovietic, egalitatea tuturor partidelor comuniste între ele, alegerea căii unui comunism propriu, naţional. România respinge în 1964 planul Valev. Se recomandă precizarea unor măsuri luate în perioada 1960 – 1965, precum destalinizarea vieţii culturale, promovarea culturii naţionale, detaşarea faţă de Moscova după retragerea trupelor sovietice din România în 1958, reluarea contactelor cu Occidentul, eliberarea deţinuţilor politici.

Cerinţa de a preciza o caracteristică a regimului naţional-comunist din România, manifestată pe plan intern: se pot preciza ca şi caracteristici derusificarea, doctrina luptei întregului popor, păstrarea monopolului de stat în viaţa politică şi economică etc.

Formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea României în plan internaţional, în perioada „Războiului rece”, presupune folosirea uneia din expresiile specifice, precum din punctul meu de vedere, eu cred că, consider că etc. Punctul de vedere trebuie să fie argumentat cu un fapt istoric relevant. Exemplificare: „Războiul rece” a reprezentat confruntarea indirectă dintre Occidentul democratic, reprezentat de blocul politico-militar N.A.T.O., în frunte cu S.U.A. şi Estul comunist, reprezentat de Tratatul de la Varşovia, dominat de U.R.S.S., respectiv dintre cele două doctrine – Truman şi Jdanov. Din punctul meu de vedere atitudinea României în plan internaţional, în perioada „Războiului rece”, ca stat comunist care gravita în jurul Moscovei şi ca membră a Pactului de la Varşovia din 1955, a cunoscut două etape: prima etapă a fost cea de subordonare totală sau aliniere la poziţia Moscovei, iar după retragerea trupelor sovietice din ţara noastră în 1958 de detaşare faţă de U.R.S.S. Prin urmare în prima etapă România a susţinut intervenţia sovietică din 1956 împotriva revoluţiei ungare condusă de Imre Nagy, în timp ce după 1960 ţara noastră se detaşează de sovietici, refuzând să intervină militar alături de statele membre ale Pactului de la Varşovia cu ocazia „Primăverii de la Praga” din 1968 şi reia relaţiile diplomatice cu Occidentul, ca urmare România fiind un mediator între state în timpul conflictelor.

Încheierea (este doar un exemplu):

Timp de un secol România a alternat între democraţie, autoritarism şi totalitarism, lipsa unei tradiţii democratice marcând viaţa politică românească şi stabilitatea ei. Vreme de aproape cincizeci de ani statul român a luat calea comunismului, iar construcţia democraţiei postdecembriste s-a realizat cu greu. Stalinismul şi mai apoi socialismul dinastic au lăsat sechele în societatea noastră şi în timp ce unele state fost-comuniste au înţeles mai bine ce înseamnă un stat de drept şi care este cursul normal al unei societăţi cu adevărat libere, faptul că drepturile atrag şi responsabilităţi, că a avea un simţ civic nu e o ruşine, se pare că noi nu reuşim să ne învăţăm lecţia despre democraţie. Să sperăm că istoria nu se va mai repeta.

Subiecte rezolvate bacalaureat istorie – subiectul II varianta 02/2012

Romania si Puterile Centrale

varianta_02_2012

Subiecte rezolvate bacalaureat istorie – Subiectul al II-lea – varianta 02/2012

  1. Tripla Alianţă este alianţa cu care România a reînnoit tratatul în februarie 1913.
  2. Antanta este interesată de politica externă românească datorită „ascuţirii contradicţiilor dintre marile puteri […] şi a profilării unei viitoare conflagraţii europene”
  3. Evenimentul politico-militar din 1912 a fost primul război balcanic, iar atitudinea României faţă de acesta a fost neutră, pe poziţia Triplei Alianţe. Fragmentul din text este „diplomaţia românească se plasase în timpul primului război balcanic (1912), când România fusese neutră, pe poziţia Triplei Alianţe”.
  4. Două informaţii referitoare la „problema desăvârşirii unităţii statului naţional român”: această problemă „se afla în centrul preocupărilor cercurilor politice din România” şi „această constatare o făcuse de altfel încă din 1904 ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei […] care a subliniat în mai multe rapoarte că oamenii politici români <au ca obiectiv al năzuinţelor lor unirea tuturor românilor>, <aspiraţii îndreptate în primul rând împotriva Monarhiei (habsburgice)>.”
  5. Din punctul meu de vedere atitudinea diplomaţiei româneşti în relaţiile internaţionale din primul deceniu al secolului XX a fost de neimplicare şi chiar de detaşare faţă de Viena, astfel România „şi-a menţinut poziţia neangajării”, prin urmare „propunerea unei convenţii militare, venită din partea Belgradului […] nu a fost acceptată” şi „nici încercarea Turciei de a încheia o alianţă contra Bulgariei”. De asemenea, românii „nu au subscris la politica <aliatului> de la Viena” referitor la o posibilă anexare a Serbiei de către austrieci.
  6. Proiectele politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea au avut un rol important în formarea statului român modern deoarece prin aceste proiecte românii au cerut unirea Principatelor, independenţa ţării, monarhie constituţională, separarea puterilor în stat şi acordarea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Exemple în acest sens sunt: Constituţia cărvunarilor elaborată la 1822, Regulamentele Organice din 1831/1832, programul politic paşoptist de la 1848-1849. În timpul revoluţiei paşoptiste, prin documente programatice ca „Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei”, elaborat la Braşov de revoluţionarii moldoveni, în 1848, românii cereau unirea Moldovei cu Ţara Românească şi independenţa statului astfel format. Prin urmare românii au cerut prin intermediul proiectelor politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea formarea unui stat român modern şi independent.