Donatii

Eseu despre stat şi politică în spaţiul românesc în secolele al XIX-lea – al XX-lea – Bacalaureat 2014

Carol I

var_sesiunea speciala_2014

Subiectul al III-lea – sesiunea specială – Bacalaureat 2014

Elaborarea, în aproximativ două pagini, a unui eseu despre stat şi politică în spaţiul românesc în secolele al XIX-lea – al XX-lea, cu respectarea unor cerinţe.

Introducere (un exemplu):

Statul român modern, la început un ideal aşternut în proiecte politice, a devenit o realitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi s-a desăvârşit în perioada interbelică, ca la finele celui de-al Doilea Război Mondial să înregistreze un regres, luând calea totalitarismului.

 

Cuprins:
- menţionarea a două proiecte politice referitoare la statul român modern elaborate în secolul al XIX-lea:

Printre proiectele politice referitoare la statul român modern elaborate în secolul al XIX-lea sunt proiectul Unirii Principatelor, proiectul monarhiei constituţionale, proiectul independenţei de stat, proiectul partidelor politice sau proiectul modernizării instituţiilor statului.

Elemente de legătură:
De la nişte idealuri manifestate de generaţia paşoptistă, aceste proiecte au devenit treptat realitate, ajutate şi de contextul favorabil.
În urma Unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească, prin dubla alegere a lui Cuza la 24 ianuarie 1859, statul român modern a început să prindă contur. Consolidarea unirii şi modernizarea statului s-a realizat prin politica de reforme a domnului. În plan intern a unificat instituţiile şi serviciile publice, a luat măsuri precum secularizarea averilor mănăstireşti, elaborarea legii instrucţiunii prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit, adoptarea Codului Penal şi a Codului Civil în 1864 şi altele. Problema reformei agrare şi opoziţia conservatorilor faţă de ea a determinat dizolvarea legislativului prin lovitura de stat din 2 mai 1864. În urma unui plebiscit a fost adoptată noua lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care legitima regimul autoritar al lui Cuza. Prin urmare creşteau atribuţiile domnului, care împreună cu prim-ministrul Mihail Kogălnceanu a reuşit să adopte legea rurală din 1864 ce ducea la împroprietărirea ţăranilor. Regimul său autoritar şi amestecul camarilei domneşti în decizii au produs nemulţumiri. Liberalii radicali erau nemulţumiţi de reforme, considerându-le insuficiente, iar conservatorii erau nemulţumiţi de realizarea lor, în timp ce alţii erau nemulţumiţi pentru că nu au fost cooptaţi la guvernare. Prin urmare a luat fiinţă “monstruoasa coaliţie” care a dus la înlăturarea lui Cuza la 10/11 februarie 1866.

Politica de modernizare a statului a continuat şi după abdicarea lui Cuza şi venirea principelui Carol I, acum fiind realizate alte proiecte politice importante precum monarhia constituţională sau independenţa de stat. O măsură esenţială în plan intern a fost adoptarea constituţiei.

- precizarea unei cauze a adoptării constituţiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi menţionarea a două trăsături ale acestei constituţii:

În 1866 a fost adoptată prima Constituţie internă a României. Printre cauzele adoptării ei putem menţiona urcarea lui Carol I pe tronul României, după abdicarea lui Cuza, dorinţa de a introduce monarhia constituţională, necesitatea adoptării unei legi fundamentale interne (făcută de români, nu impusă de Marile Puteri) care să modernizeze instituţiile statului român şi să contribuie la consolidarea ţării.
Printre trăsăturile acestei constituţii putem menţiona: era prima constituţie internă a României, elaborată după modelul belgian, era una dintre cele mai moderne constituţii de la acea vreme deoarece prevedea principiul separării puterilor în stat, drepturi şi libertăţi, principiul suveranităţii naţionale, responsabilitatea miniştrilor, guvernare reprezentativă şi responsabilă.

Elemente de legătură:
Puterea executivă era exercitată de un Parlament bicameral, cea executivă de domn (rege din 1881) şi cea judecătorească de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Votul era cenzitar. Documentul garanta o serie de drepturi şi libertăţi, proprietatea fiind sacră şi inviolabilă. Prevedea în mod oficial denumirea statului de România. Constituţia a contribuit la modernizarea instituţiilor statului şi a afirmat dorinţa de independenţă a României. Constituţia a suferit modificări în timp datorită obţinerii independenţei de stat în 1878, dar şi a proclamării regatului în 1881.

Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a realizat şi proiectul partidelor politice prin înfiinţarea Partidului Liberal şi a Partidului Conservator, astfel asigurându-se alternarea la guvernare şi existenţa unei vieţi politice moderne.

Datorită obţinerii independenţei de stat în 1878 şi proclamării regatului în 1881 prestigiul internaţional al României a crescut şi poziţia ei în relaţiile internaţionale s-a consolidat.

Îndeplinirea obiectivelor naţionale a culminat cu Marea Unire din 1918, realizată pe fondul participării României la Primul Război Mondial alături de Antanta. Datorită formării statului naţional unitar, a realizării reformei agrare şi a introducerii votului universal era necesară modificarea Constituţiei din 1866.

- prezentarea unei caracteristici a unei constituţii adoptate în România Mare:
O lege fundamentală adoptată în România Mare este Constituţia din 1923. A fost o constituţie liberală, cea mai modernă din Europa la acea vreme, care a asigurat funcţionarea democraţiei în România interbelică deoarece prevedea introducerea votului universal, pentru bărbaţii de peste 21 de ani, prevedea separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluralism politic.

Elemente de legătură:
În perioada interbelică numărul partidelor politice a crescut, dar şi numărul alegătorilor. Organizarea alegerilor libere era umbrită de lipsa de experienţă a electoratului, dar şi de folosirea demagogiei.
Criza democraţiei interbelice s-a acutizat pe fondul instabilităţii politice şi a crizei economice. De scandalul dintre partidele politice a profitat Carol al II-lea care a instaurat un regim autoritar legiferat prin Constiuţia din 1938.
Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi apoi instaurarea regimului totalitar a afectat în mod negativ statul român şi politica acestuia, în perioada postbelică devenind un satelit al U.R.S.S.-ului. Constituţiile comuniste din 1948, 1952 şi 1965, elaborate după modelul stalinist au pus bazele monopolului puterii deţinut de partidul unic. Eliminarea opoziţiei şi folosirea represiunii prin intermediul Securităţii şi a sistemului concentraţionar au fost practici politice folosite de comunişti. Alegerile nu erau libere, drepturile şi libertăţile erau îngrădite. Regimul comunist din România a cunoscut două perioade principale: stalinismul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu.
Revenirea la democraţie s-a realizat în urma revoluţiei din decembrie 1989 care a determinat căderea regimului Nicolae Ceauşescu.

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul constituţiei în construcţia democraţiei postdecembriste din România, în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric:

Din punctul meu de vedere Constituţia din 1991 a avut un rol esenţial în construcţia democraţiei postdecembriste din România deoarece asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, organizarea de alegeri libere, pluralismul politic, separarea puterilor în stat. Constituţia prevede principii democratice care asigură existenţa statului de drept. Conform constituţiei România este o republică democratică. Elaborarea aceastei legi fundamentale a fost absolut necesară după căderea regimului comunist în decembrie 1989 pentru că numai aşa se putea pune bazele unei societăţi democratice şi a unui stat de drept.

 

Concluzie:

De-a lungul secolelor al XIX-lea – al XX-lea, spaţiul românesc a cunoscut în mod constant transformări, unele pozitive, altele negative, determinate de evoluţia regimurilor politice, de modificarea statutului politico-juridic sau a teritoriului.

 

Atenţie! Pe foaia de examen nu scrieţi cerinţele subliniate şi structura.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Rezolvarea subiectului al II-lea de la sesiunea speciala – Bacalaureat 2014

var_sesiunea speciala_2014

Rezolvarea subiectului al II-lea de la sesiunea speciala – Bacalaureat 2014

1. Un stat împotriva căruia continuă războiul, conform sursei, este Germania. Un răspuns bun este şi Ungaria (“să sprijine financiar şi logistic operaţiile militare ale Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei”).

2. O informaţie referitoare la Comisia Aliată de Control pentru România, pe baza sursei, este că aceasta cuprindea reprezentanţi ai Statelor Unite şi Marii Britanii.

3. Conducatorul delegaţiei române la Moscova este Lucreţiu Pătrăşcanu, iar anul semnării armistiţiului cu Aliaţii este 1944.

4. Două informaţii referitoare la obiectivele delegaţiei României exprimate anterior semnării armistiţiului sunt dorinţa de a se stabili “termene precise pentru perioada ocupaţiei sovietice” şi ca autorităţilor române “să li se acorde mai multă libertate în ceea ce priveşte administraţia internă”, dar şi obţinerea angajamentului Aliaţilor “că întreaga Transilvanie va reveni României.”

5. Un punct de vedere, pe baza sursei, referitor la obligaţiile României în urma încheierii armistiţiului de la Moscova din 12/13 septembrie 1944 este că aceste obligaţii de ordin militar, statul român trebuind “să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin douăsprezece divizii de infanterie”, dar şi economic, deoarece România trebuia să plătească “despăgubiri care se ridicau la 300 de milioane de dolari către Uniunea Sovietică” solicitau un efort imens din partea noastră. Chiar dacă membrilor delegaţiei române de la Moscova li s-a părut că “ţara lor scăpase uşor”, în interior au provocat îngrijorări referitor la “modul în care autorităţile sovietice vor interpreta şi vor pune în practică termenii armistiţiului.” Aceste temeri erau profund întemeiate deoarece se permitea accesul deplin al armatei sovietice pe teritoriul ţării.

6. Afirmaţia conform căreia în a doua jumătate a secolului al XX-lea în România sunt utilizate practici politice totalitare este adevărată deoarece odată cu instaurarea comunismului în ţara noastră este introdus monopartidismul. Toate instituţiile statului erau subordonate partidului unic, cel comunist, denumit în perioada 1948-1965 Partidul Muncitoresc Român, iar după 1965 Partidul Comunist. Membrii Marii Adunări Naţionale erau aleşi numai de pe listele acestui partid, prin urmare alegerile nu erau libere.

Eliminarea opoziţiei, represiunea şi guvernarea prin teroare sunt practici politice totalitare utilizate în perioada stalinismului politic. În 1948 s-a înfiinţat poliţia politică, Securitatea, care era considerată “inima partidului, care bate, bate, bate …” şi avea drept scop urmărirea adversarilor politici. Au fost înfiinţate închisori politice (Sighet, Gherla, Aiud, Piteşti etc.) pentru “duşmanii poporului”, unde erau deţinuţi pe nedrept adversarii politici ai regimului, dar şi intelectuali, studenţi şi ţărani. România postbelică a cunoscut mai bine de patru decenii de regim totalitar comunist, preluând modelul stalinist în politică, economie şi cultură, prin urmare au fost utilizate astfel de practici politice totalitare pentru a menţine controlul asupra statului.

Rezolvarea subiectului I de la sesiunea specială – Bacalaureat 2014

var_sesiunea speciala_2014

Rezolvarea subiectului I de la sesiunea specială – Bacalaureat 2014 – pe lângă răspunsul la cerinţe, între paranteze voi nota explicaţiile.

1. Lupta la care a participat armata română, conform sursei B, este cea de la Plevna (fragmentul care justifică răspunsul este “dezarmarea armatei române armata care s-a luptat la Plevna …”

2. Sursa A se referă la secolul al XV-lea (în text apar anii 1412, 1429; secolul al XV-lea începe cu anul 1401 si se încheie cu anul 1500; nu uitaţi că secolul se notează cu cifre romane).

3. În sursa A este menţionat domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, iar în sursa B este menţionat domnitorul României, Carol I. (cerinţa prevede menţionarea câte unui domnitor din spaţiul românesc din fiecare sursă, atât Moldova, cât şi România sunt, logic, spaţii româneşti; cerinţa nu prevede menţionarea aceluiaşi domnitor, lucru care ar fi imposibil in situaţia de faţă, având de-a face cu epoci istorice diferite).

4. Litera corespunzătoare sursei care susţine că puterile vecine obligau statul român să participe la eventualele conflicte cu otomanii este A. (fragmentul din sursa A care dovedeşte acest lucru este “… Moldova să fie obligată să ajute cu oştile ei regatul maghiar, în eventualitatea unui conflict cu turcii”; Moldova era un stat român, iar prin tratatul dintre Polonia şi Ungaria era obligată să participe la luptele cu turcii/otomanii; citiţi cu atenţie textele).

5. Două înformaţii aflate în relaţie cauză-efect din sursa B sunt:

- cauza: “Sub pretextul că independenţa României nu era recunoscută şi că aliatul rus îi va reprezenta corect interesele” (deoarece independenţa nu era recunoscută …)

- efectul: (prin urmare) “delegatul român nu a fost admis la discuţiile de la San Stefano din 1878.”

O altă varinată de răspuns ar fi:

- cauză: “Unanimitatea forţelor politice româneşti în a respinge atât cedarea sudului Basarabiei cât şi tranzitul armatei ruse”

- efect: “a creat o acută tensiune în relaţiile dintre Bucureşti şi Peterburg.”

Alt răspuns posibil:

- cauză: “Marile avantaje pe care şi le asigurase Rusia prin Tratatul de la San Stefano îngrijorau Anglia şi Austro-Ungaria”

- efect: “Pentru a evita noi conflicte a fost convocat Congresul de la Berlin, care a revizuit clauzele de la San Stefano.”

6. Două acţiuni diplomatice prin care spaţiul românesc se implică în relaţiile internaţionale din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea sunt, printre aletele, tratatul de alianţă antiotomană încheiat între Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, la Alba Iulia în 1595 şi tratatul antiotoman dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I cel Mare, încheiat la Luţk în 1711.

Tratatul de la Alba Iulia, încheiat la data de 20 mai 1595 între domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul şi principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, a fost realizat datorită dorinţei de a se alia în lupta antiotomană, în contextul formării Ligii Sfinte, la care Mihai aderă din proprie iniţiativă şi din care făcea parte, printre altele, şi Transilvania. Delegaţia munteană trimisă de domn trădează însă interesele acestuia deoarece prin tratatul semnat se prevedea faptul că Mihai Viteazul devenea locţiitorul lui Sigismund în Ţara Românească, iar autoritatea marilor boieri era deasupra voinţei domnului. Pe lângă alianţa în lupta antiotomană o altă prevedere pozitivă a fost punerea bisericii ortodoxe din Transilvania sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti. Tratatul submina interesele lui Mihai Viteazul, prin urmare a încercat să scape de aceste prevederi încheind un alt tratat cu împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg în 1598.

Tratatul de la Luţk, încheiat la 13 aprilie 1711, între domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir şi ţarul Rusiei, Petru I cel Mare, a fost un tratat de alianţă antiotomană, prin care Moldova încerca să scape de dominaţia otomană prin trecerea sub protecţia Rusiei. Rusia recunoştea autonomia Moldovei, iar cele două părţi semnatare se aliau împotriva turcilor. Din păcate campania antiotomană s-a încheiat cu eşec, datorită înfrângerii de la Stănileşti din 1711. Prin urmare Moldova a rămas vasală turcilor, fiind instaurată domnia fanariotă, în timp ce Cantemir s-a refugiat în Rusia.

Notă: acţiuni diplomatice sunt tratatele de alianţă, participarea la congrese de pace, aderarea la diferite alianţe, încheierea de tratate de pace.

7. O caracteristică a politicii desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca urmare a evenimentelor descrise în sursa B este răcirea relaţiilor cu Rusia şi apropierea de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia), cu care România încheie un tratat de aderare în 1883, pentru a evita izolarea diplomatică (evenimentele descrise în sursa B se referă la tratatul de la San Stefano, la tensiunile dintre Imperiul Ţarist şi România pe fondul pretenţiilor ruseşti, dar şi la Congresul de la Berlin, care a modificat hotărârile de la San Stefano). În urma Tratatului de la Berlin a fost recunoscută îndependenţa României, prin urmare o altă caracteristică a politicii desfăşurate de România în relaţiile internaţionale este independenţa acesteia, adică manifestarea pe plan extern a statului român ca stat suveran, independent, stabilirea de relaţii diplomatice cu alte state de pe poziţii de egalitate, amplificarea activităţii diplomatice prin deschiderea de reprezentanţe diplomatice în străinătate.

Rezolvarea subiectului al II-lea din varianta 9/2012 – bacalaureat istorie

Model de rezolvare a subiectului al II-lea din varianta 9 din 2012 pentru bacalaureat istorie var_09_2012

1. Domnitorul care a condus pe baza Statutului, conform sursei, este Alexandru Ioan Cuza;

2. Un principiu de guvernare înscris în legea fundamentală este guvernarea reprezentativă, responsabilitatea ministerială, dar şi principiul separării puterilor în stat;

3. Conducătorul politic este Carol I, iar legea fundamentală promulgată de acesta este Constituţia din 1866;

4. Două informaţii referitoare la Legislativ  din sursa dată sunt:

- prima informaţie se referă la menţinerea unui Legislativ bicameral, adică format din două camere, dar spre deosebire de Statut, în Constituţia din 1866 se prevede că Senatul este ales – “Legislativul bicameral prevăzut prin Statut a fost menţinut, dar noul Senat era acum un organism ales, nu numit”;

- a doua informaţie referitoare la Legislativ se referă la dreptul acestuia de a interpela miniştrii – “Legislativul a câştigat, se asemene, dreptul de a [...] interpela miniştrii.”

5. Un punct de vedere, pe baza sursei, referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor este că  garantarea lor prin Constituţia din 1866 a contribuit la democratizarea societăţii, chiar dacă erau ocazional încălcate de autorităţi. Legea fundamentală consemna printre drepturi şi libertăţi “egalitatea în faţa legii, libertatea deplină a conştiinţei, a presei, a adunărilor publice, dreptul la asociere, inviolabilitatea domiciliului şi a persoanei, împotriva oricăror percheziţii şi arestări arbitrare.” Prin urmare, în viaţa politică participau mai mulţi cetăţeni şi a fost asigurat “liberul schimb de idei, în special prin intermediul presei”, ceea ce “a contribuit în mare măsură la formarea unei opinii publice democratice”, fapt care nu a fost afectat de încălcările ocazionale ale acestor drepturi şi libertăţi.

6. Afirmaţia conform căreia statul român modern s-a consolidat prin participarea la relaţiile internaţionale de la începutul secolului al XX-lea este corectă, deoarece în urma participării României la cel de-al doilea război balcanic din 1913 a primit Cadrilaterul (sudul Dobrogei), iar prin participarea la Primul Război Mondial, între anii 1916-1918, de partea Antantei, numit şi războiul întregirii neamului, s-a desăvârşit unitatea statală. România a participat la tratatele de pace din cadrul Sistemului de la Versailles de partea învingătorilor, prin urmare i-a fost recunoscută Marea Unire din 1918.

Rezolvarea subiectului I din varianta 9 din 2012 – bacalaureat istorie

Mihai Viteazul

Model de rezolvare a subiectului I din varianta 9 / 2012 pentru bacalaureat istorie  var_09_2012

1. Bătălia precizată în sursa B este “bătălia de la Stănileşti (1711)”;

2. Sursa A se referă la secolul al XVII-lea (explicaţie: anul menţionat în sursă este 1688);

3. În sursa A este menţionat domnitorul Şerban Cantacuzino, iar în sursa B domnitorul Constantin Cantemir ( de asemenea, în sursa B este menţionat şi Dimitrie Cantemir);

4. A (explicaţia următoare nu necesită a fi trecută pe foaia de examen, dar este utilă în pregătire: sursa care susţine că unul dintre principiile programului de guvernare susţinut de domnitor este independenţa ţării este A, deoarece menţionează că principiile programului de guvernare sunt reafirmate “în tratativele cu Curtea vieneză, accentuând ideea de independenţă a Ţării Româneşti …”);

5. Două informaţii aflate în relaţie cauză – efect selectate din sursa B sunt:

- cauza: “Pentru a contracara pericolul reprezentat de tendinţele anexioniste ale Poloniei asupra Moldovei” (explicaţie: datorită “tendinţelor anexioniste ale Poloniei”)

- efectul: prin urmare “domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a încheiat un tratat secret cu austriecii”.

În text pot exista mai multe informaţii aflate în relaţie cauză-efect. Este necesar a se menţiona explicit care este cauza şi care este efectul.

Un alt exemplu este următorul:

- cauza: Deoarece / pentru că domnitorul Dimitrie Cantemir era “convins de declinul ireversibil al Imperiului, impresionat de ascensiunea politică şi militară a Rusiei”

- efectul: aşadar “a încheiat cu aceasta un tratat politic”

Alt exemplu:

- cauza: deoarece era “Lipsită de pregătirea militară corespunzătoare”

- efectul: prin urmare “Rusia a fost înfrântă în bătălia de la Stănileşti (1711)”

sau:

- cauza: “Modificarea raportului de forţe militare şi politice” (“avansul teritorial al Rusiei”, “ascensiunea politică şi militară a Rusiei”)

- efectul: “au determinat Poarta să introducă în Moldova (în 1711) şi în Ţara Românească (în 1716) un regim politic de o mai severă supraveghere, cel fanariot”;

6. În secolul al XIV-lea un exemplu de conflict la care au participat românii este bătălia de la Rovine. Lupta de la Rovine a avut loc în 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, între oastea Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân, şi armata otomană, condusă de Baiazid Fulgerul (Ilderim), datorită refuzului domnitorului muntean de a ceda Dobrogea şi de a supune ţara turcilor. Nu se cunoaşte cu exactitate locul bătăliei şi nici data. Unii istorici consideră că au avut loc două bătălii, cea de la Rovine fiind mai probabil lupta din 1395 datorită ajutorului primit de Mircea de la Sigismund de Luxemburg, cu care încheiase un tratat la 7 martie, acelaşi an. Raportul numeric era net favorabil otomanilor, prin urmare domnul Ţării Româneşti a adoptat tactica “pământului pârjolit”. După ce a hărţuit permanent inamicul, l-a atras la locul numit “Rovine”, unde armata otomană se putea desfăşura cu greu. Prin urmare, turcii au fost înfrânţi şi chiar dacă o parte din boieri l-au trădat pe Mircea, urcându-l pe tron pe Vlad Uzurpatorul, în scurtă vreme a redobândit controlul asupra întregii ţări şi Ţara Românească s-a afirmat ca un stat independent.

În secolul al XV-lea un conflict la care au participat românii a fost bătălia de la Belgrad din iulie-august 1456. După cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, turcii se aflau în plin elan expansionist spre centrul Europei, iar cetatea Belgradului reprezenta “cheia” atingerii ţelului lor. Asediul cetăţii a început în luna iulie, în ajutorul ei venind Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Acesta a reuşit să distrugă flota turcească de pe Dunăre şi să respingă atacul otoman la 21-22 iulie 1456. Prin urmare sultanul Mahomed al II-lea, rănit fiind, a ordonat retragerea turcilor. Cetatea Belgradului era, astfel, în siguranţă, iar centrul Europei putea respira uşurat. Din păcate apărătorul cetăţii, slăvit ca “atlet al lui Hristos” a murit la scurtă vreme răpus de ciumă (11 august 1456), în tabăra de la Zemun şi a fost înmormântat în Catedrala romano-catolică din Alba Iulia.

7. O asemănare între două acţiuni diplomatice în care sunt implicaţi conducători politici din spaţiul românesc în secolele al XIV-lea – al XVI-lea este aderarea la alianţele creştine antiotomane, scopul acestora fiind independenţa ţării, lupta antiotomană.

Astfel, Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti, a încheiat un tratat de alianţă antiotomană cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la Braşov, la 7 martie 1395, în virtutea căruia a primit ajutor militar de la acesta în lupta antiotomană şi a participat la cruciada antiotomană de la Nicopole din 1396.

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a aderat de bunăvoie la Liga Sfântă, o alianţă antiotomană iniţiată de Papa Clement al VIII-lea şi din care făceau parte Spania, Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Toscana, Mantua, Ferrara, dar şi Transilvania lui Sigismund Bathory şi Moldova lui Aron Vodă şi Ştefan Răzvan. Scopul era obţinerea independenţei Ţării Româneşti şi în acest sens a încheiat Tratatul cu Sigismund Bathory, la 20 mai 1595, la Alba Iulia.

Rezolvarea subiectului al III-lea – varianta 9 din 2012 – pentru bacalaureat istorie

Rezolvarea subiectului al III-lea – varianta 9 din 2012 – pentru bacalaureat istorie   var_09_2012

Politica promovată de România în perioada postbelică

După lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care guvernarea antonesciană a luat sfârşit, teoretic România revenea la democraţie, însă în realitate începea procesul de preluare a puterii de către comunişti. Ascensiunea comuniştilor la putere a fost sprijinită de armata sovietică aflată în ţară şi influenţată de deciziile marilor puteri.

Convenţia de armistiţiu din 13 septembrie 1944 considera ţara noastră un stat înfrânt în război, trebuia să plătească U.R.S.S.-ului despăgubiri de război, să suporte ocupaţia militară sovietică şi să participe mai departe cu trupe pe frontul antihitlerist. Singura prevedere favorabilă era anularea Dictatului de la Viena.

Conform Acordului de procentaj de la Moscova, din 9 octombrie 1944, România rămânea în procent de 90% sub tutela sovietică.

Prin urmare au fost create premisele instaurării regimului comunist, România devenind unul dintre statele – satelit ale Moscovei. Un prim pas a fost impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, iar de aici până la înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a fost numai un pas. Mijloacele folosite pentru acapararea pârghiilor puterii au fost ilegale, s-au făcut presiuni şi înscenări, s-au comis abuzuri şi manipulări pentru eliminarea opoziţiei.

Regimul comunist din România a cunoscut două etape principale: stalinismul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, între anii 1948-1965, şi naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, între anii 1965-1989.

În ianuarie 1948 a fost proclamată Republica Populară Română, în istoria ţării începând o nouă etapă, cea a stalinismului politic. Statul român a fost inclus din punct de vedere politic în blocul sovietic, fiind elaborată o nouă Constituţie (1948, 1952) după modelul lui Stalin. Regimul stalinist din România s-a înscris în rândul regimurilor totalitare de extrema stângă prin crearea partidului unic, comunist, eliminarea opoziţiei, înfiinţarea poliţiei politice, Securitatea, introducerea cenzurii, realizarea naţionalizării industriei şi a colectivizării agriculturii, planificarea economiei, după modelul vecinului de la răsărit.

În politica externă regimul stalinist a cunoscut o perioadă de totală subordonare faţă de Moscova, între anii 1948-1960, perioadă în care statul român a aderat la C.A.E.R. şi la Pactul de la Varşovia, ambele aflate sub tutela sovietică.

Un fapt istoric desfăşurat de România în cadrul Războiului Rece a fost şi aderarea la Tratatulde la Varşovia, creat în 1955, ca răspuns la fondarea NATO. Ca membră a acestuia, în 1956 România a sprijinit intervenţia sovietică din Ungaria pentru înfrângerea revoluţiei lui Imre Nagy. Acest fapt a atras încrederea Moscovei, prin urmare în anul 1958 sunt retrase trupele sovietice din ţară. Urmează o perioadă de relativă detaşare de politica U.R.S.S.-ului, fiind reluate legăturile cu Iugoslavia şi Occidentul. În acelaşi timp statul român respinge planul Valev în 1964, care ar fi transformat ţara noastră într-o simplă sursă de materii prime. Prin “Declaraţia din aprilie 1964″ se alege calea unui comunism propriu, naţional, detaşat de interesele sovietice.

Naţional-comunismul (1965-1989) este perioada regimului politic condus de Nicolae Ceauşescu. Dacă primii ani au fost dominaţi de destindere şi de reluarea legăturilor cu democraţiile occidentale, după 1971 este impus socialismul dinastic, fiind introdus regimul personal al lui Ceauşescu şi cultul personalităţii. A fost elaborată Constituţia din 1965, numele ţării fiind schimbat în Republica Socialistă România, iar în 1974 a fost introdusă funcţia de preşedinte.

Regimul naţional-comunist seamănă cu cel stalinist din punct de vedere politic, dar şi economic şi cultural, deoarece se menţine partidul unic, cel comunist, care se identifică cu statul, iar mijloacele folosite precum propaganda, manipularea ideologică sunt aceleaşi. Alte asemănări între acţiunile desfăşurate în politica internă sunt: elaborarea unor Constituţii de inspiraţie sovietică, în timpul stalinismului au fost elaborate Constituţiile din 1948 şi 1952, iar în timpul naţional-comunismului Constituţia din 1965. Toate păstrau regimul totalitar, monopartidismul, Marea Adunare Naţională ca instituţie legislativă şi cenzura. Ambele regimuri au luat măsuri represive împotriva “duşmanilor poporului”, folosind Securitatea şi Miliţia în acest sens. În 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, iar în 1949 Direcţia Generală a Miliţiei şi apoi Trupele de Securitate. Înfiinţate în timpul stalinismului, ele au fost menţinute şi în timpul naţional-comunismului. Naţionalizarea industriei, realizată forţat începând cu 1948, planificarea economiei (planuri cincinale), industrializarea forţată, colectivizarea agriculturii în perioada 1949-1962, prin înfiinţarea CAP şi GAS, toate realizate în perioada stalinismului, au fost menţinute şi în perioada naţional-comunistă. O altă asemănare este sistemul represiunii, dar şi rezistenţa şi disidenţa faţă de regimul comunist.

Reacţia României în faţa evenimentelor desfăşurate în perioada Războiului Rece a suferit modificări în funcţie de contextul politic intern şi extern.

Politica externă a statului în perioada naţional-comunismului a fost dominată de detaşarea faţă de Moscova. România a rămas membră a Pactului de la Varşovia, dar în 1968 a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei în timpul “Primăverii de la Praga”, ceea ce a determinat creşterea prestigiului internaţional al lui Nicolae Ceauşescu. Prin urmare au loc vizitele unor preşedinţi din Franţa, S.U.A. în România. În acelaşi timp statul român refuză ruperea relaţiilor diplomatice cu Israelul în 1967, pe fondul războiului de 6 zile, nealiniindu-se poziţiei Tratatului de la Varşovia.  Un alt eveniment din perioada Războiului Rece la care a participat România este Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, de la Helsinki din 1975, unde a avut un rol activ. Conferinţa promova ca principii: egalitatea statelor, respectarea drepturilor statelor, nefolosirea forţei şi ameninţărilor în raporturile dintre state. O concecinţă a acestui fapt este restructurarea relaţiilor comerciale cu alte state, fiind încheiate o serie de acorduri economice cu Occidentul.

Revenirea însă la practicile staliniste, prin introducerea socialismului dinastic, a cultului personalităţii, raţionalizarea alimentelor şi altele au constituit principalele cauze ale căderii regimului naţional-comunist în decembrie 1989.

Din punctul meu de vedere practicile politice democratice în a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost inexistente până după 1989, iar revenirea la democraţie în perioada postdecembristă s-a realizat cu dificultăţi. Legiferarea unui regim democratic prin Constituţia din 1991 a însemnat şi revenirea la pluralismul politic, la organizarea de alegeri libere, deci, revenirea la practicile politice democratice, chiar dacă au existat şi tensiuni politice.

 

Statul român modern şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea – bacalaureat istorie

Carol I

Model pentru eseul “Statul român modern şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea” – subiectul al III-lea – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie. Var_05_2011

România modernă a fost un obiectiv al generaţiei paşoptiste care s-a realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin Unirea Principatelor, adoptarea unui regim constituţional şi obţinerea independenţei de stat.

Un proiect politic care a contribuit la formarea statului român modern a fost proiectul Unirii Principatelor, realizat în contextul redeschiderii problemei orientale. Războiul Crimeii, desfăşurat între 1853-1856, s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei. În timpul Congresului de pace de la Paris din 1856 s-a pus în discuţie şi problema românească, hotărârile luate făcând referire la statutul Ţărilor Române: menţinerea suzeranităţii otomane, înlăturarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia Marilor Puteri, Rusia retroceda Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad, libertatea comerţului şi a navigaţiei pe Dunăre, dar şi decizia de a consulta românii în problema unirii. Prin urmare în anul următor au avut loc Adunările ad-hoc din Principate, din care au făcut parte pentru prima dată şi ţăranii. Aceste adunări au avut caracter plebiscitar, democratic şi în ciuda tentativelor de falsificare a alegerilor, acestea au adoptat Rezoluţii prin care cereau unirea deplină: unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România, prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului, autonomia.

Deşi au cerut unirea deplină, compromisul dintre Marile Puteri a oferit românilor o unire parţială, prin hotărârile luate în cadrul Conferinţei de la Paris din 1858. Convenţia din 1858 a avut rol de lege fundamentală pentru Principatele Unite şi prevedea: unirea sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, suzeranitatea otomană, garanţia colectivă a Marilor Puteri, guverne, adunări separate, doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească. Singurele instituţii comune erau Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi Comisia Centrală, ambele cu sediul la Focşani.

Dar Convenţia nu prevedea ca cei doi domni să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Marile Puteri în faţa faptului împlinit, alegând acelaşi domn, pe Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Obiectivul principal al politicii externe a lui Cuza, imediat după alegerea sa, era recunoasţerea internaţională a dublei alegeri şi a unirii depline, fapt realizat printr-o intensă activitate diplomatică purtată, între alţii, de Vasile Alecsandri. Prin urmare, în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Constantinopol din 1861 a fost recunoscută unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

În plan intern a unificat instituţiile şi serviciile publice, realizând şi o serie de reforme ce aveau drept scop modernizarea ţării: secularizarea averilor mănăstireşti, legea instrucţiunii prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit, adoptarea Codului Penal şi a Codului Civil în 1864 şi altele. Problema reformei agrare şi opoziţia conservatorilor faţă de ea a determinat dizolvarea legislativului prin lovitura de stat din 2 mai 1864. În urma unui plebiscit a fost adoptată noua lege fundamentală, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care legitima regimul autoritar al lui Cuza. Prin urmare creşteau atribuţiile domnului, care împreună cu prim-ministrul Mihail Kogălnceanu a reuşit să adopte legea rurală din 1864 ce ducea la împroprietărirea ţăranilor.

Regimul său autoritar şi amestecul camarilei domneşti în decizii au creat nemulţumiri. Liberalii radicali erau nemulţumiţi de reforme, considerându-le insuficiente, iar conservatorii erau nemulţumiţi de realizarea lor, în timp ce alţii erau nemulţumiţi pentru că nu au fost cooptaţi la guvernare. Prin urmare a luat fiinţă “monstruoasa coaliţie” care a determinat înlăturarea lui Cuza la 10/11 februarie 1866.

După abdicarea lui Cuza era necesară aducerea unui prinţ străin pentru a se evita destrămarea unirii. După mai multe negocieri a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care la 10 mai 1866 a devenit domn al ţării. Odată cu venirea sa pe tron a fost realizat un alt proiect politic, anume monarhia constituţională, prin adoptarea Constituţiei din 1866. Aceasta era prima Constituţie internă a României şi era una dintre cele mai moderne la vremea aceea din Europa, cuprinzând ca principii: separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, responsabilitatea ministerială, reprezentativitatea. Constituţia a avut ca model constituţia belgiană din 1830. Forma de guvernare era monarhia constituţională, ereditară, pe linie masculină. Puterea executivă era exercitată de un Parlament bicameral, cea executivă de domn (rege din 1881) şi cea judecătorească de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Votul era cenzitar. Documentul garanta o serie de drepturi şi libertăţi, proprietatea fiind sacră şi inviolabilă. Prevedea în mod oficial denumirea statului de România. A fost modificată în 1878 şi 1881 datorită obţinerii independenţei şi proclamării regatului.

Constituţia a contribuit la modernizarea instituţiilor statului şi a afirmat dorinţa de independenţă a României.

Acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea sunt: participarea la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, numit şi războiul de independenţă, încheiat cu Tratatul de pace de la San Stefano din februarie 1878 şi cu Congresul de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878 şi aderarea la Puterile Centrale în 1883. Asemănarea între aceste acţiuni este dorinţa de independenţă, de consolidare a ei şi de afirmare pe plan internaţional ca un stat suveran, independent, de sine stătător.

Datorită participării la război alături de Rusia, a fost recunoscută independenţa de stat şi unirea cu Dobrogea. Asemănările între Tratatul de pace de la San Stefano şi Congresul de pace de la Berlin sunt recunoaşterea independenţei şi schimbul teritorial cu Rusia pe care am fost obligaţi să îl acceptăm: primirea Dobrogei în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia a determinat apropierea de Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia, alianţă la care am aderat în 1883.

Consider că rolul statului român în relaţiile internaţionale din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost însemnat, scopul României fiind realizarea Marii Uniri şi după aceea de menţinere a statu-quo-ului teritorial rezultat în urma Sistemului de la Versailles. Prin urmare România a participat la Primul Război Mondial alături de Antanta, între anii 1916-1918, a participat la tratatele de pace din perioada 1919-1920, iar în perioada interbelică s-a implicat în realizarea de alianţe regionale, ca Mica Înţelegere din 1921 şi Înţelegerea Balcanică din 1934, a fost membru fondator al Societăţii Naţiunilor şi a încheiat tratate bilaterale cu scopul menţinerii integrităţii teritoriale şi a preveni revizionismul.

Rezolvare subiectul al II-lea – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie

Un exemplu de rezolvare a subiectului al II-lea din varianta 5 din 2011 pentru bacalaureat istorie.Var_05_2011

1. Spaţii istorice menţionate în sursă sunt: Etiopia, Europa (este suficient de numit doar unul dintre ele);

2. Conform sursei date, atitudinea poporului faţă de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial era de împotrivire, aproape în unanimitate: “Declanşat împotriva voinţei aproape unanime a poporului italian, războiul [al Doilea Război Mondial]…”;

3. Liderul politic este Benito Mussolini şi o ideologie este fascismul;

4. Două informaţii referitoare la <omul nou> sunt:

- “făurirea unui <om nou> având anumite trăsături specifice” este sarcina prioritară stabilită de Mussolini regimului fascist;

- <omul nou> “se opune stilului decadent al vieţii burgheze”  (Notă: cerinţa spune “menţionaţi, din sursa dată”, deci informaţia nu trebuie selectată cu ghilimele exact ca în sursă);

5. Un punct de vedere referitor la “adeziunea” populaţiei faţă de regimul politic fascist este acela că la instaurarea lui avusese parte de consensul italienilor, dar evoluţia ulterioară a afectat adeziunea populaţiei datorită unor factori precum “accentuarea totalitarismului, copierea modelului străin…, teama de un conflict…, efectele persistente ale crizei”. Prin urmare, o buna parte din populaţie s-a îndepărtat de regimul lui Mussolini şi “o opoziţie ascunsă începe să se manifeste chiar în interiorul partidului, în special în rândurile tinerilor.” Două informaţii selectate din text care susţin acest punct de vedere sunt: “consensul obţinut de regim, cu câţiva ani mai devreme, este serios determinat …” şi “îndepărtarea unei mari părţi a populaţiei transalpine de regimul mussolinist.”

6. Afirmaţia că în a doua jumătate a secolului al XX-lea existenţa unei ideologii totalitare este o caracteristică a Europei este adevărată deoarece în perioada postbelică în Europa de Est s-a instaurat comunismul, ideologie totalitară de extrema stângă. După Al Doilea Război Mondial, Europa a fost divizată de “cortina de fier”, state precum România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria sau Albania adoptând comunismul după modelul U.R.S.S.-ului. Regimul comunist a fost la putere în aceste state până în anul 1989.

 

 

Rezolvare subiectul I – varianta 5 din 2011 – bacalaureat istorie

Domnitori

O rezolvare a subiectului I din varianta 5 din 2011 pentru bacalaureat istorie

Var_05_2011

1. Sursa A se referă la Ţara Românească;

2. Sursa B se referă la legiuirea “Îndreptarea legii”;

3. Un domnitor menţionat în sursa A este Vlad Ţepeş, iar în sursa B este Matei Basarab;

4. B – sursa care susţine că puterea domnitorului se consolidează prin atribuţiile din domeniul economic este B, deoarece precizează că “întărirea poziţiei domnului … se reflectă şi în conţinutul legiuirii … el este singurul în măsură să fixeze taxele vamale şi să acorde scutiri, se bucură de privilegii speciale pentru proprietăţile sale”.

5. Două informaţii aflate în relaţie cauză – efect din sursa A sunt:

- cauza: “… măsuri aspre luate împotriva clasei boiereşti …”

- efectul: “au [ca urmare] (…) încordarea relaţiilor dintre domn şi marea boierime …”

6. Două fapte istorice referitoare la implicarea românilor în relaţiile diplomatice din Evul Mediu:

Domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân a încheiat în 1389-1390 un tratat de alianţă cu Polonia, condusă de regele Vlasislav Jagello, datorită dorinţei de a contracara politica expansionistă a Ungariei. Tratatul a fost încheiat prin intermediul Moldovei şi prevedea ajutor militar reciproc. În perioada următoare, însă, pericolul otoman a determinat regândirea relaţiilor cu Ungaria, care era şi ea interesată de lupta antiotomană. Prin urmare Mircea a încheiat un alt tratat, de această dată cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la Braşov, pe 7 martie 1395, acesta fiind şi primul tratat de alianţă antiotomană din această parte a Europei.

Un alt fapt istoric este tratatul de alianţă antiotomană încheiat cu regele Ungariei, Matei Corvin, de către Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în 12 iulie 1475. După victoria de la Vaslui din 10 ianuarie 1475 domnul moldovean a trimis o scrisoare circulară (25 ianuarie 1475) puterilor creştine pentru a anunţa reuşita sa şi a cere sprijin pentru realizarea unei coaliţii antiotomane, în condiţiile unui iminent atac otoman. Moldova reprezenta o poartă a creştinătăţii. Singurul care a răspuns efectiv apelului său a fost Matei Corvin. Tratatul prevedea libertatea comerţului pentru Ungaria, ajutor militar din partea Ungariei şi refuzul de a acorda azil politic lui Petru Aron, unchiul lui Ştefan cel Mare, pe care acesta îl alungase de pe tronul Moldovei.

7. Caracteristici ale acţiunilor militare desfăşurate de români în Evul Mediu sunt: conflictul asimetric – tactica pământului pârjolit, a hărţuirii inamicului, a atragerii lui în locuri şi în condiţii prielnice românilor; participarea la cruciadele târzii – lupta antiotomană; majoritatea acţiunilor militare au fost defensive, de apărare, ca excepţie putem menţiona acţiunile ofensive ale lui Iancu de Hunedoara; acţiunile militare urmăreau menţinerea integrităţii teritoriale şi a independenţei / autonomiei.

 

 

 

Statul român modern în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX

Carol I

Eseul despre statul român modern în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX de mai jos corespunde subiectului al III-lea din varianta 2 din 2011 pentru examenul de bacalaureat istorie.  Var_02_2011

În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările Române se aflau sub suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc. Influenţată de ideile revoluţiei franceze, generaţia paşoptistă şi-a manifestat clar dorinţa de unire şi independenţă, obiective regăsite în proiectul politic paşoptist de la 1848-1849.

Deşi revoluţia paşoptistă a fost înfântă, ea a afirmat dorinţa de unire şi a creat premisele realizării României Moderne. Contextul politic internaţional reprezentat de redeschiderea problemei orientale prin Războiul Crimeii (1853-1856) a readus problema românească în atenţia Marilor Puteri. Cauza românilor a fost sprijinită de presa internaţională şi de unii oameni politici străini. Congresul de pace de la Paris din 1856 a pus în discuţie consultarea românilor în problema unirii, astfel în anul următor au avut loc Adunările ad-hoc, care au cerut unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România, aducerea unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului şi autonomia. Compromisul dintre Marile Puteri a făcut ca prin Convenţia de la Paris din 1858 să fie oferită o unire parţială, fără a lua în considerare rezoluţiile adunărilor ad-hoc. Deşi se prevedea alegerea a doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească, Convenţia nu prevedea ca domnii să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Europa în faţa faptului împlinit prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Consolidarea unirii s-a realizat prin obţinerea recunoaşterii internaţionale a dublei alegeri şi a unirii depline, dar şi prin unificarea instituţiilor. Unirea deplină a fost recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza prin hotărârea Conferinţei de la Constantinopol din 1861. Reformele realizate de domnitor au contribuit la consolidarea statului român. Printre ele putem menţiona: reforma rurală din 1864, Codul civil, legea instrucţiunii.

Regimul autoritar instaurat prin lovitura de stat din 2 mai 1864, cu adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a nemulţumit unii oameni politici,  ceea ce a contribuit la înlăturarea forţată a lui Cuza de către “monstruoasa coaliţie” la 11 februarie 1866.

Aducerea unui prinţ străin a fost unul din dezideratele adunărilor ad-hoc şi acest fapt s-a împlinit în anul 1866 prin venirea pe tron a prinţului Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen. Însuşi Cuza afirmase că personal se va retrage în cazul aducerii unui prinţ străin pentru ca dorinţele poporului român să se realizeze şi unirea să nu fie în pericol.

Proiectul monarhiei constituţionale a devenit o realitate odată cu adoptarea Constituţiei din 1866, fapt care a contribuit pe plan intern la consolidarea statului român modern. Constituţia din 1866 a avut drept model pe cea belgiană din 1830, fiind prima constituţie internă a statului român şi una din cele mai moderne din Europa la acea vreme. Ea avea la bază o serie de principii moderne precum: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă şi responsabilitatea ministerială, dar şi suveranitatea naţională prin care se ignora suzeranitatea otomană, afirmându-se clar dorinţa de independenţă. Legea fundamentală din 1866 prevedea că statul român este indivizibil, teritoriul său este inalienabil, forma de stat era monarhia constituţională. În acelaşi timp erau garantate o serie de drepturi şi libertăţi, iar votul era censitar. Era adoptat oficial numele de România.

Puterea executivă aparţinea domnului, care numea şi revoca miniştri, avea drept de veto absolut, putea bate monedă, oferi decoraţii, era comandantul armatei, avea iniţiativă legislativă, convoca, amâna sau dizolva Parlamentul, încheia tratate sau declara război. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral – Reprezentanţa Naţională -  (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), cu atribuţii precum: iniţiativa legislativă, sancţionarea legilor, acordarea sau retragerea încrederii guvernului, drept de interpelare, adoptarea bugetului (Adunarea Deputaţilor). Puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie. Hotărârile judecătorilor erau executate în numele Domnului.

Obţinerea independenţei, obiectiv manifestat la 1848 şi reluat subtil şi de Constituţie, a fost scopul principal al politicii externe a lui Carol I. Prilejul mult aşteptat a fost determinat de redeschiderea problemei orientale. Astfel, România, interesată de participarea la războiul ruso-turc din 1877-1878, a încheiat cu Imperiul Ţarist Convenţia de la Bucureşti din aprilie 1877, prin care trupele ruseşti urmau să tranziteze teritoriul Vechiul Regat pe o rută bine stabilită şi cu garantarea integrităţii teritoriale.

La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa prin discursul susţinut de Mihail Kogălniceanu în Parlament. Deşi refuzase iniţial sprijinul militar al Romniei, Rusia a fost nevoită să-i solicite intervenţia după eşecul de la Plevna. Comanda trupelor ruso-române la Plevna a fost primită de domnul Carol I, armata română afirmându-se prin victoriile obţinute şi prin contribuţia adusă la înfrângerea turcilor.

Deoarece Tratatul de la San Stefano din februarie 1878 şi deciziile arbitrare ale Rusiei nemulţumiseră Marile Puteri, ce nu doreau consolidarea puterii ruseşti în zonă, iar România, deşi era printre învingători nici nu fusese invitată la negocieri, în iunie-iulie 1878 a avut loc Congresul de pace de la Berlin. Prevederile tratatului referitoare la România erau recunoaşterea independenţei cu condiţia modificării art. 7 din Constituţie şi acceptarea schimbului teritorial cu Rusia. Prin urmare România ceda sudul Basarabiei, adică cele trei judeţe – Cahul, Ismail şi Bolgrad – şi primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

O consecinţă a obţinerii independenţei de stat este afirmarea României pe plan politic internaţional ca stat suveran, independent, prin urmare prestigiul ţării a crescut, având posibilitatea de a încheia relaţii diplomatice de pe poziţii de egalitate cu alte state. În 1881 România s-a proclamat regat.

În această perioadă relaţiile cu Rusia s-au înrăutăţit datorită ameninţării cu ocuparea armată dacă România refuza să accepte schimbul de teritorii. Prin acest fapt statul rus încălca Convenţia din aprilie 1877.

Ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor cu Imperiul Ţarist, România s-a apropiat de Austro-Ungaria şi Germania, pentru a evita izolarea pe plan politic internaţional. Prin urmare în 1883 a aderat la Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

Alianţa avea un caracter defensiv, secret şi a avut ca şi consecinţe consolidarea poziţiei ţării noastre în această parte a Europei, dar şi avantaje economice. În acelaşi timp a stânjenit lupta de emancipare a românilor din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară.

Consolidarea poziţiei ţării noastre a continuat şi la începutul secolului al XX-lea, România fiind un factor de stabilitate în zonă. Prin urmare intervenţia în cel de-al doilea război balcanic din 1913, încheiat cu înfrângerea Bulgariei, a adus statului român Cadrilaterul în urma păcii de la Bucureşti.

Din punctul meu de vedere implicarea României în relaţiile internaţionale din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost realizată în funcţie de conjunctura politică internaţională, unele decizii luate au fost bune, altele discutabile, dar a avut ca scop realizarea statului naţional unitar român, apoi păstrarea integrităţii teritoriale şi a statu-quo-ului rezultat în urma Primului Război Mondial. Prin urmare ţara noastră a participat în perioada 1916-1918, alături la Antanta, la Primul Război Mondial, cu scopul realizării marii uniri, deoarece această alianţă îi recunoscuse dreptul asupra Transilvaniei şi Bucovinei. În perioada interbelică a acţionat pentru prevenirea revizionismului şi respectarea Tratatelor din cadrul Sistemului de la Versailles, prin încheirea unor alianţe regionale precum Mica Înţelegere (1921) şi Înţelegerea Balcanică (1934). Îzbucnirea celei de-a doua conflagraţie mondială a pus statul român într-o situaţie dificilă, deciziile luate în perioada 1940 – 1944 fiind de cele mai multe ori discutabile şi nefericite.